Școala de Bloggeri, Ediția a II-a. Un sfârșit frumos…

Mai țineți minte că vă povesteam că m-am înscris la o școală de Bloggeri, datorită unei prietene și că eram atât de bucuroasă că am avut așa posibilitate? Ei bine, uite că, în urmă cu 10 zile, am primit și diplomă și premiu, o carte minunată Spațiul public și comunicarea de Isabelle Pailliart, oferită de unul dintre sponsorii școlii: Bestseller. Nu știu sigur când voi  avea ocazia să o răsfoiesc minuțios, pentru că eu citesc, de obicei, literatură beletristică,  ori psihologică / motivațională, iar acum având și teza de masterat de susținut, studiez simbolurile și semnificația lor. Însă, hai să fiu sinceră, mă bucur că mi-a fost oferită. Orice carte e binevenită să facă parte din mica mea bibliotecă, care crește treptat, nici nu prea mai am spațiu pentru cărțile mele.

Diplomele și micile premii au fost înmânate în unul dintre localurile Chișinăului, Butoiaș. Mi-a plăcut foarte mult interiorul, dar și exteriorul localului, mai ales având în vedere, că a fost prima dată când am pășit pragul restaurantului. Pentru a te destinde și a te simți bine este nevoie ca atmosfera în care se petrece evenimentul să fie minunată. Deci, punct ochit, punct lovit!

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursă foto

Unii dintre absolvenții acestei școli ne-au încântat cu niște discursuri de mulțumire celor care au organizat această școală. Discursuri ce ne-au emoționat și ne-au făcut să ne dăm seama cât de repede a zburat timpul. Când realizezi ceva deosebit sau când faci parte dintr-o echipă frumoasă, nici nu observi cum trece timpul.

Pentru a ne putea detașa de toate problemele și gândurile, am fost serviți cu un vin rafinat și delicat, Apriori Wine și cu alte bunătăți pregătite de local. Dacă la început emoțiile pozitive erau cele care ne invadaseră în totalitate, spre sfârșit ne-am deschis unul față de altul, pentru a ne putea cunoaște și a ne împărtăși experiența de viață trăită la această școală.

Nu ar trebui să uităm și de minunatele poze realizate de către Effect Studio Moldova. Acum vom avea amintiri frumoase pe vecie, pentru a ne putea mândri că suntem absolvenții acestei școli și pentru a avea dovezi veridice că în realitate am făcut și noi parte din acest proiect frumos, creat de către Liga Tineretului din Moldova. O organizație non-guvernamentală care susține idealurile tineretului.

Mulțumesc tuturor sponsorilor pentru această experiență frumoasă și mentorilor noștri care ne-au îndrumat și ne-au susținut pentru a ne realiza visul! Mulțumesc Mihaelei Josanu pentru că ne-a organizat și ghidat în acele două luni și continuă să o facă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursă foto 

Anunțuri

Tineri, cu experiență în domeniu !? Nu, n-am auzit!

În ultimul timp încerc să-mi țin în frâu nervii și să acționez cât mai calm posibil, uneori chiar prea calm, însă azi …. Azi m-am enervat atât de mult, încât îmi vine să mă duc și să iau câțiva oameni, și să-i dau cap în cap.

Fiind în acest moment șomeră. Pentru cei care nu știu ce înseamnă șomer, sau pentru cei care nu au trecut prin această situație, vă explic, fără prea mare introducere (explicație specială pentru angajatorii care au uitat că au fost și ei odată la început de cale). Acest cuvânt frumos este definit în felul următor, potrivit sursei pe care am accesat-o : „Persoană fără contract individual de muncă a cărei activitate nu se desfășoară în scopul obținerii de venit și care este în căutarea unui loc de muncă. – Din fr. chômeur.”, iar în franceză în genere sună magnific! Oh, oui, oui! Deci această persoană, nu că nu ar vrea să obțină venit, ci pur și simplu, nu poate, pentru că țărișoara noastră, pe cât de mică, pe atât de pretențioasă și fițoasă, nu are nevoie de tineri care să lucreze în condiții favorabile, ci vrea niște marionete, care să tacă, să înghită și să se supună.

Buuun! Asta e o situație,  prima, dar nu și ultima! Altă chestie care e destul de răspândită în Moldova e că dragii tineri, din păcate, nu s-au născut cu experiență! De ce, dragi tineri, nu aveți experiență? Să vă fie rușine! Nu aveți experiență, no money, no honey! Și după cum zic francezii : C’est la vie mon chéri!

Zilele astea am fost sunată și anunțată într-un mod cât mai frumos: „ Nu te supăra, dar nu ai experiență în domeniu și alte vorbe frumoase, deci, răspunsul meu nu poate fi Da.” Nooo, muult doritul Da, de când te aștept !!! Acum lăsând gluma la o parte. Știu motivul din care nu am fost acceptată, tot ok, nu m-am stresat, chiar deloc, de unde stres, măi flăcăi și fete mari? Eu doar îs rezistentă la stres!

Răsfoind printre celelalte anunțuri cu oferte de muncă dau peste o altă companie, la care deja am fost la interviu o dată și mi-au zis că au mai multe persoane de unde să aleagă și iarăși fusese un Nu. Eii, fie! Altă companie care, fiți atenți, se află în Iași, în același domeniu, are nevoie de persoane cu un nivel de franceză B2, fără experiență, acceptă și persoane din Republica Moldova, salariu atrăgător, 4 zerouri !? Da, da, ai citit corect! Chiar 4! Și acum să revin la compania de pe plaiul nostru natal, nivel franceză C1 sau chiar C2, e serios, deci, experiență în domeniu, și doar 3 zerouri.

Și acum stau eu și meditez asupra acestei situații complicate : Pentru ce să stai în Moldova ? Ce să faci, dacă nu ai experiență ? Dragi angajatori, ce ne sfătuiți să facem? Unde să lucrăm, dacă noi nu avem experiență? Cum să trăim? Vă doare în cot ? Și pe mine tot mă doare în cot, când văd ce cerințe aveți voi și ce oferiți în schimb, unor tineri care și-ar da și sufletul, numai să vă satisfacă cerințele super exigente. Și chestia cea mai neserioasă e că alegeți persoane care uneori nu sunt atât de prețioase precum vă doriți (după ideea cumătrismului. Ce e cumătrism? Să-i întrebăm pe cei care știu!).

Moldova, este, încă o dată mă conving, țărișoara minunilor!

Evadare din lumea reală într-un colțișor de rai: Hanul lui Hanganu

„Noi socotim că am rămas în urmă, ei regăsesc ceea ce au pierdut.”
(Sergiu Hanganu. Despre Moldova și turiștii din afara țării)

Duminică, 17 aprilie 2016, ne-am decis să descoperim Moldova și destinațiile sale turistice. Scopul nostru era să vizităm, inițial o altă destinație turistică, însă planurile s-au schimbat pe parcurs. Nimic nu poate fi mai apreciat decât deciziile imprevizibile și spontane.

Am trecut pe lângă mănăstirea Căpriana, pe care am admirat-o doar de la depărtare și cu o mică pauză pentru poze făcute în fugă și apoi am continuat să ne îndreptăm spre destinația finală, pe care ardeam de nerăbdare să o cunoaștem.

100_3242

Mănăstirea Căpriana

După un drum de câteva ore am ajuns și la mănăstirea Țipova, însă din lipsă de timp și de haine speciale, am decis să nu ne reținem prea mult, cu toate acestea am zăbovit câteva minute pentru a focaliza și înscrie în amintirea noastră și ale aparatelor foto câteva momente și câteva vederi frumoase cu râul Nistru.

Această prezentare necesită JavaScript.

Când am ajuns la Lalova, Rezina și am descoperit Hanul lui Hanganu, ne-a atras priveliștea și acea barcă de la intrare. Totuși eram puțin nedumeriți dacă am ajuns unde trebuie sau nu, lipseau indicatoarele precum că aici ar fi intrarea sau câți km ne despart de han. Cu toate acestea, în momentul în care am pășit dincolo de poarta principală am fost primiți cu bunăvoință de familia Hanganu. Iar la intrare ne-au întâmpinat niște câni drăgălași și pufoși, pe care la sfârșit nu ne-am putut abține să nu-i mângâiem și să nu-i adorăm, și ei, la rândul lor, ne-au împărtășit atenția și afecțiunea lor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Hanul lui Hanganu este situat pe malul Nistrului și este singura pensiune din zonă. Se află în raionul Rezina, satul Lalova, la 100 km de Chișinău. Construcțiile au fost începute în anul 2002 și continuă până în prezent. Sergiu Hanganu, proprietarul acestui han, după ce a călătorit în afara țării noastre a decis, împreună cu familia sa, să împărtășească din tradițiile și obiceiurile țării noastre cu turiștii care vor veni. Motiv care l-a convins să deschidă acest han și să bucure turiștii cu vinul de calitate pe care îl produce și cu alte băuturi (țuică, compot), încercând să experimenteze în fiecare an, câte o băutură nouă, iar soția lui, Emilia, îi încântă cu o cultură gastronomică naturală, delicioasă și variată.

Ceea ce ne-a fascinat în continuare a fost peisajul edenic pe care l-am surprins și leagănul extras parcă dintr-un peisaj de poveste. Totul era fermecător, un mic lac, deasupra căruia se afla un mic pod. Pentru a putea să luăm masa, ne-am îndreptat spre terasă, la care trebuia să ajungem urcând niște scări neobișnuite. Am fost surprinși de mirosul de paie și fân pe care l-am descoperit și de amintirile legate de trecut ale fiecăruia dintre noi. Era o scară specială pentru a ne putea urca într-un alt loc, fâneața în aer liber  cu așternut din ierburi proaspăt tăiate, unde ai fi putut cădea într-un somn lipsit de griji și nevoi. De acolo de sus puteai să apreciezi acea priveliște minunată a râului Nistru.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mâncarea care ne-a fost servită și vederea spre râul Nistru ne-a făcut să ne simțim mai mult decât perfect. Bucatele tradiționale specifice pentru gastronomia din Moldova : mămăligă cu tocană din carne de porc, brânza, smântâna, scrobul și salata de vară au fost gătite gustos, iar noi ne-am delectat și am rămas încântați de ceea ce ne-a fost preparat. Ca băuturi am ales să savurăm compot de casă în asortiment și vin roșu cu un gust select, fin și catifelat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ne-au fost prezentate camerele pe care putem să le rezervăm în cazul în care ne decidem să ne cazăm pentru a petrece o zi liniștită, plină de emoții și energie pozitivă, într-un loc îndepărtat de rutina zilnică. Camerele sunt amenajate în stil rustic (cu covoare ţesute din lână şi ulcele de lut), dar în același timp sunt și confortabile. Este o alegere perfectă pentru cei care pun preț pe valorile tradiționale și pentru cei care apreciază design-ul rustic. Cu toate că sunt construite în stil arhaic, nu lipsesc elementele moderne, precum dușurile, televizoarele și accesul la wi-fi, pentru cei care abia așteaptă să împărtășească cu cei dragi, momentele frumoase pe care le petrec în acest colțișor de rai.

Hanul dispune de 7 camere și 2 băști (odăi cu sobă, şemineu și lejancă (suprafaţă pe care se doarme, improvizată pe cuptor) ). Totodată hanul deține o sală de conferințe în care se pot organiza diferite evenimente marcante din viața noastră, precum zile de naștere, revelionul etc etc. În această sală turiștii au posibilitatea să joace tenis de masă, iar pentru cei lipsiți de experiență, ca și mine, să învețe să-l joace. Decoraţiunile interioare şi micile detalii din această sală și din camerele și băștile, pe care le-am menționat mai sus, sunt inspirate din  cultura, istoria și natura Moldovei.

Hanul lui Hanganu este cu siguranță una dintre cele mai bune alegeri, în ceea ce privește turismul rural, iar pentru doritorii de a descoperi Moldova, este o destinație turistică, ce nu trebuie să fie ratată. „Nu există un loc mai bun pe întregul pământ, pentru a te odihni cu adevărat sufletește.”

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu drag,
Georgiana F.

P.S.: Sursa câtorva poze, cer scuze că nu am menționat pozele care nu au fost realizate de mine. Pe parcurs, promit să nu mai repet astfel de greșeluță.

Singur în fața dragostei

Aureliu Busuioc (născut la Codreanca-Orhei în 1928) se afirmă în literatura basarabeană ca prozator, poet, dramaturg. Prin romanul său Singur în fața dragostei, contribuie la evoluția romanului psihologic basarabean prin modelul lui Camil Petrescu.

Romanul începe cu ideea că fiecare are un destin plănuit de Cel de Sus și orice nu am face, oricum ne vom confrunta cu ceea ce ne este hărăzit: „L-am întâlnit, recunosc, într-un restaurant. De fapt, n-are importanţă unde l-am întâlnit, pentru că l-aș fi întâlnit neapărat, îl căutam…”

Romanul captivează cititorul chiar de la primele cuvinte semănate atent pe o foaie albă de hârtie. Protagonistul romanului ne cucerește prin frumusețea sa : „Era un bărbat sub treizeci de ani, probabil înalt (mai târziu m-am convins de justeţea presupunerii), de o frumuseţe rară. Una din acele frumuseţi, pe lângă care treci fără s-o observi imediat, dar de care nu te poţi rupe, odată observând-o. Trăsături precise (şi totuşi mai mult schiţate!), viguroase şi aproape clasice dădeau feţei lui o expresivitate uluitoare. Negru, aproape un mulatru, cu buze senzuale şi nas roman, cu ochii negri, dar fără să pară mici, subliniaţi de nişte cearcăne bine întunecate şi ele, cu ovalul feţei alcătuit parcă din numeroase linii frânte şi totuşi neaşteptat de perfect, tânărul acesta nu putea să nu atragă atenţia. ”. Fără să știe și fără să vrea, protagonistul nostru ne fură inimile sau cel puțin „privirile”, din momentul în care ne imaginăm cu cine vom avea de-a face pe parcursul romanului.

De fapt nu doar frumusețea lui poate să ne atragă, ci chiar replicile sale, pline de inteligență:

„– În primul rând, am spus că citesc puţin, n-am spus că nu citesc deloc; iar în al doilea rând, nu e suficient oare să știi doar o parte, ca să-ţi poţi imagina întregul? Mi se pare că aveţi și o figură de stil care uzează de acest procedeu… Litota, nu?…” sau

„– Și totuși nu te înţeleg…
– Ca să mă înţelegeţi, ar trebui să mă cunoașteţi, remarcă el. Deși, dacă e să mă cunoașteţi, o să mă înţelegeţi cu atât mai puţin! Paradoxal, nu?”

Chiar de la început remarcăm că protagonistul nu dorește să se confeseze scriitorului pentru a-l atrage și pentru a-i fi scrisă mai apoi povestea vieții sale, ceea ce de la început îl uimește pe scriitorul care își căuta muza și începe să-l analizeze pe furiș : „…oamenii trebuie examinaţi dinăuntru; când încep confesiunile, oamenii pot fi cunoscuţi doar din afară.”

Cer scuze, am uitat să vă fac cunoștință, personajul despre care v-am vorbit atât, se numește Radu Negrescu. Nu vreau să vă dau prea multe detalii despre el, în primul rând pentru ca să nu vă plictisesc și în al doilea rând pentru că vreau să vă las pe voi să-i descoperiți istoria vieții sale.

Următoarea întâmplare care ne fascinează și ne convinge să continuăm lecturarea romanului este partea în care Radu face cunoștință cu profesoara de franceză:

„Curios lucru, dar când s-a oprit în uşa cancelariei la braţ cu Otilia, nici prin cap nu mi-a dat să-i cercetez picioarele sau bustul. I-am prins doar privirea, foarte nedumerită şi speriată sub părul prăfuit ce-i cădea, bine pieptănat, pe ochi, şi am înţeles imediat că ştie totul.
Că Otilia („te rog să-mi spui Otilia Octavianovna!”) are (după o scurtă ezitare) patruzeci de ani neîmpliniţi (…) Îmi imaginam ce mutră făcuse când a întrebat-o: „Mai eşti virgină?”, ca să mă descrie îndată pe mine, şi încă în cele mai negre culori. „Fii foarte atentă! E cel mai mare ticălos de la noi. Ca toţi bărbaţii!”
Nu mă înşelasem. Simţii lucrul acesta din tremurul mânuţei mici şi umede de emoţie, din privirea un pic obraznică, în orice caz superioară: „Crezi că nu te ştiu?” şi din vibraţia aproape imperceptibilă a glasului, când se făcură prezentările:
— Vi-o-rica… îmi părea, se-nţelege, foarte bine, eram chiar încântat, aş fi dorit doar să ştiu: „Ivanovna” sau „Vasilevna”? („Uite bine la mine, să vezi cum arată un corupător de minore de la ţară!”) îşi smulse mâna cu un gest aproape disperat şi repetă cu un glas mai sigur, deşi forţat:
— Viorica! Viorica Vrabie! („Ca să ştii: tovarăşa Vrabie, şi atât! Vă cunosc eu, bărbaţii!”)”.

Radu, are prostul obicei de a cataloga oamenii de la prima impresie:  „Acum pășea alături. Îmi venea până la umăr. Avea faţa albă, ochii albaștri sau verzi, nasul drept, iar gâtul neînchipuit de lung și arcuit, ori poate părea așa, subliniat de tunsura băieţească. Și în general părea destul de înfiptă. „Une garçonne, gândii cu glas tare.”.”  Obicei care îl face să o eticheteze pe Viorica ca fiind o fată slabă de înger și fără caracter,  însă „franțuzoaica” noastră îi va arăta contrariul.

Și ca orice bărbat tipic o analizează de sus în jos, fără nerușinare: „Când o lăsasem să treacă prima pe ușa cancelariei, îi văzusem bine picioarele. La dracu’, le avea frumos sculptate!”.

Conversația „siropoasă” pe care aceștia încearcă să o întrețină e mult prea amuzantă și chiar ironică, pentru a putea să rămâi serios, în timp ce citești:

 „— Ce mai nou pe la târg? zisei într-o doară, ca să-i dau de înţeles că ştiu totuşi să întreţin o conversaţie.
Nu găsi de cuviinţă să-mi răspundă. E o aristocrată, nu stă de vorbă cu hamalii.
— Noi, ăştia, ţăranii, trăim cum a dat Domnul. Nu ştim ce se face pe lume.”

Viorica pentru a-i demonstra că nu e mai prejos de el și că s-a prins de jocul pe care acesta încearcă să-l joace, îi demonstrează, cel puțin, printr-o replică care are drept scop să-l pună la locul lui:
„— Te-am văzut alaltăieri la Filarmonică.
Fusesem cu una roşcovană, Ala, nici nu m-a lăsat s-o sărut, era să pierd autobuzul.
— A, soră-mea!…
— M-a şi izbit asemănarea. Ca două picături de apă…
— Avem mame felurite… Şi taţi… de altfel. Erai cu fratele? Se opri ca să-şi culeagă un pantof din praf. Îi întinsei mâna ca să nu-şi piardă echilibrul. Se rezemă de mâneca mea cu un singur deget, de parcă s-ar fi temut să nu se murdărească.” Ambii au simțul umorului bine dezvoltat și sunt sarcastici, tratează cu ironie și indiferență situația.

Radu Negrescu, cu toate că nu încearcă să o cucerească, totuși vrea să o pună la încercare prin fiecare replică pe care i-o aruncă.

„Geamantanul începuse să prindă greutate… (…) Îmi amorţise mâna şi nu aveam nici un chef de vorbă.
— Mă cheamă Radu, Radu Negrescu. Era caraghios, dar n-aveam ce să-i spun.
— Ivanovici sau Vasilevici?
E spirituală! Peste jumătate de an să te văd, porumbiţo!
— N-aş putea spune precis. Am fost crescut într-o casă de copii. Acuşi o să izbucnească în hohote de plâns, o să mă sărute pe frunte şi o să-mi mângâie părul: „Iartă-mă, te rog, n-am ştiut. Dar în viaţa asta nu sunt numai dureri! (…)
— Sper că elevii nu te numesc Radu!
— Nu. Nicolaevici.
— Ţi-o fi rupt mâinile geamantanul meu, Radu Nicolaevici. Poate-l mai duc şi eu?
Şi totuşi femeile sunt sentimentale!
— Vai de mine, Viorica Mircevna! Nici n-am observat că am un geamantan în mână! Credeam că e un plic roz şi parfumat… Ai într-însul operele complete ale lui Balzac şi Zola? ” Nu poate să nu te amuze sarcasmul bine conturat, de care dă dovadă.

Radu Negrescu încearcă să-i prezică, într-o manieră comică și sarcastică, viitorul,  Vioricăi, fată tânără, inteligentă, venită la țară ca să cultive tânăra generație și să le dezvolte gustul pentru frumos. Este o „Jana dArc” sau un „Don Quijote”, care a venit să se lupte cu niște mori de vânt moderne, cu studii și diplome:  „- …Şi o să treacă un an-doi, hai să zicem trei, au să treacă trei ani, domnişoară, îi oprii protestul cu un gest, e un fel al meu de a glumi! Mille pardons, încercai să graseiez, cu un succes dubios, ce-i stârni o vagă încercare de zâmbet. Şi… o să fugi! Da, o să fugi, în cel mai fericit caz! A doua alternativă necesită un caracter mai puţin temerar: o să te măriţi. Cu Pintea, sau cu un agronom. Nu te sfii, Pinteo, te folosesc doar ca material didactic!…”

Ar mai fi multe replici frumoase ale tânărului profesor de fizică și matematici și ale franțuzoaice Viorica, pe care aș vrea să vi le împărtășesc, dar vă las pe voi să le găsiți și să vă delectați pe îndelete. E fără îndoială, unul dintre romanele autohtone, pe care le-aș citi și reciti, fără încetare.

Cu drag,

G

Franța visurilor mele

most_beautiful_places_paris_wide_26922700

Foto

Am avut posibilitatea să plec peste hotarele acestei țări, prima dată, în clasa a 8-a. Am fost în Franța, datorită doamnei Raisa Andriuță, directoare a Alianței Franceze din Nisporeni, datorită părinților mei, care au făcut tot posibilul ca eu să mă pot bucura de ceva ce ei nu au avut posibilitatea să se bucure și datorită faptului că am îndrăgit limba franceză încă din clasa a 2-a.

Primul oraș pe care l-am admirat, înainte de mica noastră escapadă în Franța, a fost Berlinul, unde am fost nevoiți să stăm câteva ore în gară. A fost destul de surprinzător pentru mine, mai ales pentru că nu cunoșteam limba pe care locuitorii o vorbesc. Știam doar : „Danke!”. Ceea ce m-a fascinat în Berlin era acel turn, care l-a făcut pe unul dintre colegii mei să creadă că am ajuns deja în Paris.

În Paris am făcut cunoștință cu metroul și cu frica de ușile acestuia, se închideau prea repede. Era totul nou pentru mine, îmi era greu să accept acea schimbare, dar mă liniștea faptul că totuși nu sunt singură, că este cineva care să mă supravegheze.

Ne-am îndreptat apoi spre tren pentru a ajunge în Saint-Amand-Montrond, unde trebuia să ne întâlnim cu familia-gazdă, care va avea grijă de noi, în următoarele săptămâni. În acea gară m-am despărțit de colegii mei din Moldova și de profesoarele noastre care ne-au ghidat și supravegheat până acolo. În continuare trebuia să ne descurcăm noi singuri, să comunicăm în limba franceză, o limbă care îmi era dragă, dar pe care știam că încă nu o stăpânesc atât de bine.

Prima seară în acea familie a fost puțin ciudată. Mă durea îngrozitor de mult capul. Toți vorbeau în franceză. Îmi venea să le zic să înceteze, să-mi vorbească în română. Aveam impresia că nu știu nici un cuvânt în franceză. Dicționarul bilingv român – francez mi-a fost cel mai bun prieten în acea perioadă.

Locuiau într-o casă imensă, era proprietatea unei ducese, dacă nu greșesc, din păcate au trecut câțiva ani de atunci. Multe detalii le-am uitat, dar mă atrase mult alegerea lor. Era o casă veche, cu două etaje.

Am îndrăgit-o chiar de la început pe mama corespondentei mele, Lucie. O ajutam la treburile casnice pentru a-mi povesti cât mai multe chestii impresionante despre viața și despre meseria ei. Îmi spusese să-i spun Marie, ceea ce pentru noi era nefiresc, având în vedere că la noi trebuie să adaugi doamnă Marie sau dvs și celelalte pronume de politețe.

Lucie, avea doi frați prietenoși: Vincent și Alexandre. Ea era mezina familiei. L-am admirat pe fratele ei de 21 de ani, Alex, care era foarte glumeț. Mereu o să-mi aduc aminte de ziua în care am vizitat Saint-Amand-Montrond-ul, fiind într-o mașină cu el, mama lui, care conducea și Lucie. Era liniște în mașină, până în momentul în care, în fața noastră a apărut o mașină și el a început să strige : „Ahh, on va mourir! (Vom muri!)”. Pe mine m-a amuzat foarte mult, însă mama lui nu a rămas impresionată, vă dați seama.

În ceea ce privește instituția de învățământ pe care am frecventat-o în acele săptămâni, am observat alte diferențe între ei și noi. Dacă la noi, era vai și amar dacă ieșeai din clasă fără să-ți ceri permisiunea, la gimnaziul „Jean Valette” elevii, fără permisiune, se plimbau prin clasă de câte ori aveau chef. Exista mult prea multă libertate și mai puțin respect față de munca profesorului, dar nici acesta, doamne ferește, să le zică ceva.

Instituția era dotată cu diverse tehnologii, fiecare clasă dispunea de un calculator și un ecran pentru ca elevii să vadă ceea ce profesorul le predă. Fiecare elev, cu excepția unora, care locuiau aproape de casă, mâncau la cantină, la amiază. Era o plăcere să mănânci acolo, diferite feluri de bucate, în fiecare zi. Abia așteptam ora prânzului.

10592805_10152652444808363_7890704197471098210_n

Foto

Lucie cânta la flaut, am fost de câteva ori cu ea și am audiat câteva piese pe care le interpretau câteva persoane la diferite instrumente muzicale. În una dintre zile am făcut o poză și din păcate blițul aparatului foto, m-a deconspirat. M-am prefăcut că nu știu și nu am văzut cine a fost vinovatul / vinovata.

Acolo am avut ocazia să sărbătoresc Paștele. O tradiție total diferită de-a noastră. Adulții ascundeau câțiva iepuri de ciocolată prin grădină, iar copii se duceau să îi găsească. Pentru prima dată am gustat scoicile, care mi-au lăsat ca amintire un gust delicat.

Parisul rămâne a fi în amintirea mea de copil, un oraș foarte aglomerat, care cu toate acestea m-a încântat. Acolo am descoperit libertatea care chiar și acum mă atrage, care mă face să vreau să-l mai vizitez, cel puțin încă de câteva ori în scurta mea viață de muritoare.

Nu ezitați să vizitați Franța și în special Parisul, orașul visurilor mele…

Această prezentare necesită JavaScript.

Ciuleandra sau dansul vieții: mulți se prind, dar nu toți se țin…

„Mărturisesc că pe mine m-a obsedat şi mă obsedează Ciuleandra ca o fatalitate.”

(Ciuleandra de L. Rebreanu)

Ciuleandra în regia artistică a lui Alexandru Grecu a fost jucată pentru prima dată la Paris, pe 10 octombrie 1996. Pe parcursul anilor a continuat să fie prezentată pe scena teatrului Satiricus Ion Luca Caragiale, fondat în 1990 de Alexandru Grecu. Vineri, 08 martie 2016, am decis să fiu martoră la ceea ce se întâmplă în scenă și în public, în timp ce are loc interpretarea piesei.

Piesa de teatru a început cu o problemă actuală a societății noastre : Banul a fost și continuă să fie cel care conduce lumea, fie că recunoaștem sau fie că nu.

Puiu Faranga, protagonistul piesei de teatru Ciuleandra (după romanul Ciuleandra al lui Liviu Rebreanu), este un tânăr ce s-a bucurat de tot ce i-a poftit sufletul, fără limite. În momentul în care o întâlnește pe Mădălina, pe care nu o mai poate cumpăra cu bani, oricât de mult și-ar dori, pentru că sufletul și inima ei aparține unui alt personaj, Ursu, doctor în devenire, apelează la tatăl său, pentru ca acesta să-i achiziționeze „jucăria” mult dorită.

Mama Mădălinei renunță de dragul banilor la fiica sa, fapt ce o face să decadă în totalitate, în fața noastră și fără ca să ne dorim o judecăm și ajungem să ne întrebăm: Cum oare ar putea să renunțe o mamă la copilul ei, la sânge din sângele ei, la acea fiică, pe care a avut-o alături la bine și la greu, timp de 14 ani? Trădare mai groaznică decât aceasta, nu știu dacă mai există…

Astfel mica Mădălina este vândută, părăsită de mama ei și cumpărată de tatăl lui Puiu, ca pe o jucărie oarecare, fără ca măcar strigătele ei interioare sau cele pe care le exteriorizează să o înduplece pe maica sa să renunțe la această idee. Nimic și nimeni nu a mai putut să o salveze.

Chiar și cu trecerea anilor, Mădălina nu se lasă cucerită de puterea banului, rămâne acea fată inocentă, cu sufletul fragil și rănit, rană pe care nu o va putea vindeca nici chiar timpul.

Durerea din sufletul ei ne este redată prin muzica sugestivă, prin dans, prin gesturile, mimica și bocetele personajelor. Regizorul a atins sufletele spectatorilor, cu siguranță, și va continua să o facă, având în vedere detaliile atât vizuale, cât și sonore introduse pe parcursul piesei, dar și datorită actorilor care au intrat în pielea personajelor cu trup și suflet.

Puiu, este un personaj slab de caracter, semnificativ fiind și prenumele său, trecerea timpului nu-l va transforma într-o persoană independentă, din cauza faptului că atunci când are nevoie de ceva, apelează la tatăl său, care îl scapă de probleme.

În momentul în care o obține pe Mădălina, cu ajutorul sponsorului și sprijinului său principal, Puiu își începe monologul cu replica: „Te-oi lua. De ce te iau?”. Remarcăm că el, în realitate, nu era interesat de ea ca personalitate, ci pur și simplu a vrut să-i fie îndeplinit moftul și văzând că ea nu se lasă cucerită de „farmecul” său copilăresc, apelează la AS-ul  din mânecă.

Apariția personajului Regele și ritualul curtării Mădălinei, de către acesta, îi întoarce lumea cu susul în jos: „- Ce s-a întâmplat maiestate? / – Ce se întâmplă c-un bărbat, când vede o zeiță?” sau: „De unde așa o floare rară?”. Gelozia îi invadează sufletul lui Puiu și faptul că ar putea să piardă ceea ce nici nu i-a aparținut, îl înnebunește cumplit: „Ce are aici papa, când e pe foc iubirea mea?”.

Urmează destăinuirea acestuia în fața lui Madeleine: „Orice ar fi, eu doar pe tine te voi iubi. Doar moartea ne va despărți.”. Iubirea neîmpărtășită a lui Puiu, (dacă era iubire, în realitate), o sufoca pe Madeleine: „Dragostea mea, numai a mea”.

Această iubire a distrus-o și l-a distrus, a vrut ceva ce nu-i era hărăzit: „Vezi, ai grijă ce-ţi doreşti/ Că s-ar putea să şi primeşti…”. Doar că această dorință a fost una fatală: „Vorbesc cu tine, nu mă auzi! Mă uit la tine, nu mă vezi! Pe cine auzi?! Pe cine vezi?! Taci!!! Taaaci!!!”.

Imposibilitatea și neputința lui Puiu de a lua decizii proprii în viața sa, l-a făcut să devină un om matur cu un comportament de copil alintat. A ajuns să se descopere pe sine prin intermediul greșelilor comise, iar prin această descoperire să înnebunească. Fără să vrea tatăl său și Matilda, în loc să-l salveze, l-au condamnat la o viață cu un final tragic.

Cel care l-a ajutat să-și cunoască sufletul este doctorul Ursu, cel care i-a furat inima Mădălinei:

„- Eu totuşi am iubit-o mai mult, doctore! Am iubit-o atât de mult. Încât am și omorât-o!
– Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis sufletul când ai luat-o, şi a doua oară i-ai ucis şi trupul.” La 14 ani era Mădălina, după ce a luat-o a devenit Madeleine. Și-a pierdut adevărata sa identitate, a fost impusă, mai bine zis, să renunțe la ceea ce reprezenta, pentru a deveni, ceea ce doreau ei. Are loc scindarea personalității Mădălinei, fapt ce o face să se balanseze mereu și mereu între trecutul îndepărtat și prezentul în care exista.

Puiu nu are maturitatea necesară pentru a recunoaște că el este cel vinovat pentru ceea ce i-a făcut Mădălinei și încearcă să dea vina pe altcineva:

„- Acuma ştiu de ce am omorât-o, doctore! Acuma înţeleg că din pricina dumitale am omorât-o! Numai din pricina dumitale!
– Pentru că nici nu ştiai că exist?
– Nu ştiam, dar te simţeam fără măcar să-mi dau seama. Când mă uitam in ochii ei nu mă vedeam pe mine, dar simţeam pe cineva! Melancolia ei nu mă cuprindea pe mine, ci regreta pe celălalt… Sufletul ei se închidea în faţa mea, oricât încerca să se prefacă… Și atunci, când am înţeles că e ursită să-mi rămână totdeauna străină, pentru că nu mai puteam spera s-o câştig niciodată, decât să fie a altuia, mai bine am sfărâmat-o!..”. Gelozia involuntară și inconștientă l-a făcut pe Puiu, într-un moment de rătăcire să distrugă două vieți: a sa și a ei.

Vă întrebați dacă piesa a avut succes? Bineînțeles, publicul a mulțumit actorilor pentru această reprezentare frumoasă, prin intermediul aplauzelor furtunoase și apoi a urmat o altă dovadă : Întreaga sală s-a ridicat în picioare pentru a aprecia efortul și talentul lor.

Dacă doriți să fiți spectatorii altor piese frumoase, nu ezitați să accesați site-ul oficial al teatrului Satiricus din Chișinău.

Sursă foto

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu drag, 
G

Cum mi-am descoperit pasiunea pentru lectură?

Nu există o pasiune mai frumoasă decât lecturarea cărților!

Lectura a fost și va fi o poartă spre evadarea într-o altă lume. Prin intermediul ei, am cunoscut secrete pe care nu bănuiam că le voi descoperi vreodată. Lectura m-a îndrumat să devin persoana care sunt astăzi, m-a ajutat să devin pasionată de scris și să-mi doresc și eu la rândul meu să scriu.

Chiar de mică fiind, mămica îmi citea povești mie și nepoțelului meu Vladic. Ne plăceau atât de mult, încât abia așteptam să ne citească iar și iar. Mămica însă nu doar ne povestea, dar și ne crea povești, pe care alți copii nu au avut ocazia să le cunoască și să se delecteze cu audierea lor. Erau povești, pe care o rugam frumos frumos să ni le mai povestească încă o dată și încă o dată, pentru că eram atât de înnebuniți de acea poveste, încât nu doream să se termine vreodată.

Mămica mi-a inspirat dragostea pentru cărți și din momentul în care am început să citesc, prin mâinile mele au început să treacă cărți minunate, cărți care mă făceau să uit de viața mea reală, cărți care parcă îmi furau mințile, cărți –drog. Simțeam nevoia să mă „droghez” zi de zi cu ele.

Mă duceam la Biblioteca pentru copii din Nisporeni și le rugam pe bibliotecare să-mi dea un număr cât mai mare de cărți, mă gândeam la ce aș putea să fac, după ce o lecturez pe una singură și-mi ziceam că dacă o termin în week-end, biblioteca nu va lucra și nu aș ști cum să-mi ocup prețiosul timp liber. Desigur că nu-mi puteau împrumuta multe cărți, dar le rugam frumos măcar trei cărți să-mi dea și fiind o cititoare model, dorința îmi era îndeplinită.

Bineînțeles că am avut și momente când având teme de realizat sau având ore particulare, nu aveam timp pentru lectură și îmi părea atât de rău de acea magică carte care mă aștepta liniștită și dornică de a o redeschide pentru a mă putea pierde printre rândurile de cuvinte.

Au urmat apoi anii de liceu și cărțile pe care ni le propunea spre lectură profa de română, care pentru mine, deja erau cunoscute. Eu doream însă să mai descopăr și ceva nou, de aceea încercam să-mi aleg o carte după un titlu care mi se părea intrigant.

Am descoperit astfel scriitori minunați, scriitori pe care îi adoram, scriitori care mă încurajau să nu părăsesc acest tărâm frumos. I-am îndrăgit pe Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Creangă, Aureliu Busuioc, Aurelian Silvestru… Am pășit chiar și în lumea scriitorilor mai puțin cunoscuți, scriitori de dincolo de meleagurile noastre. M-am îndrăgostit de proza lui Paulo Coelho, care la început era remarcabilă și romanul său Veronika se hotărăște să moară, însă pe parcursul anilor, scriitorul a început să-mi dezamăgească așteptările.

Mult timp am fost înnebunită de peripețiile lui Harry Potter, stăteam până dimineață cu romanele scriitoarei J. K. Rowling. Îmi făceam griji pentru viața lui Harry și ai prietenilor săi: Hermione Granger și Ron Weasley. Țin minte și acum ultimul volum din Harry Potter pe care l-am citit, avea peste 500 de pagini, eram foarte bucuroasă când vedeam atâtea pagini, care se cer lecturate. În acea zi, după ce am revenit de la bibliotecă, am deschis cartea și până nu am terminat-o nu am renunțat la ea. A doua zi nu mai aveam ce să citesc. Eram într-o stare de tristețe profundă. Nu știam cum voi putea să trăiesc în continuare fără ei și fără peripețiile lor.

Au urmat apoi cei trei ani de facultate, la Litere. În acești ani am citit unele cărți superficial, pe altele însă nu puteam să le citesc în fugă, acelea necesitau toată atenția mea. În acei ani i-am descoperit, în întregime, pe scriitorii autohtoni și atunci mi-am dat seama că literatura română este într-adevăr fascinantă și destul de bogată. Am descoperit scriitorii literaturii franceze, care m-au invitat în lumea lor minunată, fără a mă întreba cine sunt și ce așteptări am eu de la ei. Mi-au împărtășit cele mai ascunse secrete ale lor, fără să mă întrebe dacă am de gând să le păstrez doar pentru mine sau dacă urmează să le destăinui altor persoane. În anul doi am început cursul de literatură universală, am citit literatura din antichitate până în prezent și am cercetat amănunțit literatura din fiecare perioadă istorică. M-a fascinat faptul că anumite probleme din antichitate au rămas actuale până în epoca contemporană, numai că fiecare epocă o interpreta diferit, marcându-și astfel printr-o schimbare frumoasă, perioada de existență și răspândire.

De când sunt la masterat am citit mai puțin, decât o făceam la licență. Adevărul e că începusem să lucrez, de luni până joi, apoi de joi până sâmbătă aveam ore la master. Duminică iarăși trebuia să mă pregătesc pentru ziua de luni. Eram profesoară și la rândul meu am predat literatura universală și foarte puțină literatură română elevilor mei, însă am fost dezamăgită de faptul că această generație nu prea citește, nu înțelege că lectura e cea care îi poate schimba doar în bine și sincer îmi pare rău pentru ei și îmi pare rău pentru mulțimea de cărți care rămâne neatinsă. Sunt curioasă, acum, câți elevi, pleacă la bibliotecă pentru a împrumuta o carte doar pentru a se delecta cu ea?

În ultimul timp, nici eu nu mai trec pragul bibliotecii. Eu deja am trecut la ceva mai serios, librăria a devenit a doua mea casă. Cât timp am stat în Constanța mi-am achiziționat câteva cărți, care mi-au invadat valiza și camera cu mare bucurie și acum mă uit la ele cu drag și îmi zic că în momentul în care termin cu una dintre cărțile pe care le lecturez, va veni și timpul lor și nu mai vine, fiindcă acum a mai apărut o responsabilitate în viața mea, scrierea tezei de masterat.

Îmi zic că trece timpul și nu am așa de mult, pentru a reuși să le citesc pe toate. Cărți, muuulte cărți, care îmi fură privirile de fiecare dată când le văd. Și regret că nu am mai multe vieți, pentru a reuși să le împac pe toate.

Citiți, citiți și iarăși citiți, pentru că minunatele cărți ne așteaptă cu drag!

Sursă foto : https://bestsellermd.wordpress.com/tag/carti/

Cu drag,
G