Aureliu Busuioc (născut la Codreanca-Orhei în 1928) se afirmă în literatura basarabeană ca prozator, poet, dramaturg. Prin romanul său Singur în fața dragostei, contribuie la evoluția romanului psihologic basarabean prin modelul lui Camil Petrescu.
Romanul începe cu ideea că fiecare are un destin plănuit de Cel de Sus și orice nu am face, oricum ne vom confrunta cu ceea ce ne este hărăzit: „L-am întâlnit, recunosc, într-un restaurant. De fapt, n-are importanţă unde l-am întâlnit, pentru că l-aș fi întâlnit neapărat, îl căutam…”
Romanul captivează cititorul chiar de la primele cuvinte semănate atent pe o foaie albă de hârtie. Protagonistul romanului ne cucerește prin frumusețea sa : „Era un bărbat sub treizeci de ani, probabil înalt (mai târziu m-am convins de justeţea presupunerii), de o frumuseţe rară. Una din acele frumuseţi, pe lângă care treci fără s-o observi imediat, dar de care nu te poţi rupe, odată observând-o. Trăsături precise (şi totuşi mai mult schiţate!), viguroase şi aproape clasice dădeau feţei lui o expresivitate uluitoare. Negru, aproape un mulatru, cu buze senzuale şi nas roman, cu ochii negri, dar fără să pară mici, subliniaţi de nişte cearcăne bine întunecate şi ele, cu ovalul feţei alcătuit parcă din numeroase linii frânte şi totuşi neaşteptat de perfect, tânărul acesta nu putea să nu atragă atenţia. ”. Fără să știe și fără să vrea, protagonistul nostru ne fură inimile sau cel puțin „privirile”, din momentul în care ne imaginăm cu cine vom avea de-a face pe parcursul romanului.
De fapt nu doar frumusețea lui poate să ne atragă, ci chiar replicile sale, pline de inteligență:
„– În primul rând, am spus că citesc puţin, n-am spus că nu citesc deloc; iar în al doilea rând, nu e suficient oare să știi doar o parte, ca să-ţi poţi imagina întregul? Mi se pare că aveţi și o figură de stil care uzează de acest procedeu… Litota, nu?…” sau
„– Și totuși nu te înţeleg…
– Ca să mă înţelegeţi, ar trebui să mă cunoașteţi, remarcă el. Deși, dacă e să mă cunoașteţi, o să mă înţelegeţi cu atât mai puţin! Paradoxal, nu?”
Chiar de la început remarcăm că protagonistul nu dorește să se confeseze scriitorului pentru a-l atrage și pentru a-i fi scrisă mai apoi povestea vieții sale, ceea ce de la început îl uimește pe scriitorul care își căuta muza și începe să-l analizeze pe furiș : „…oamenii trebuie examinaţi dinăuntru; când încep confesiunile, oamenii pot fi cunoscuţi doar din afară.”
Cer scuze, am uitat să vă fac cunoștință, personajul despre care v-am vorbit atât, se numește Radu Negrescu. Nu vreau să vă dau prea multe detalii despre el, în primul rând pentru ca să nu vă plictisesc și în al doilea rând pentru că vreau să vă las pe voi să-i descoperiți istoria vieții sale.
Următoarea întâmplare care ne fascinează și ne convinge să continuăm lecturarea romanului este partea în care Radu face cunoștință cu profesoara de franceză:
„Curios lucru, dar când s-a oprit în uşa cancelariei la braţ cu Otilia, nici prin cap nu mi-a dat să-i cercetez picioarele sau bustul. I-am prins doar privirea, foarte nedumerită şi speriată sub părul prăfuit ce-i cădea, bine pieptănat, pe ochi, şi am înţeles imediat că ştie totul.
Că Otilia („te rog să-mi spui Otilia Octavianovna!”) are (după o scurtă ezitare) patruzeci de ani neîmpliniţi (…) Îmi imaginam ce mutră făcuse când a întrebat-o: „Mai eşti virgină?”, ca să mă descrie îndată pe mine, şi încă în cele mai negre culori. „Fii foarte atentă! E cel mai mare ticălos de la noi. Ca toţi bărbaţii!”
Nu mă înşelasem. Simţii lucrul acesta din tremurul mânuţei mici şi umede de emoţie, din privirea un pic obraznică, în orice caz superioară: „Crezi că nu te ştiu?” şi din vibraţia aproape imperceptibilă a glasului, când se făcură prezentările:
— Vi-o-rica… îmi părea, se-nţelege, foarte bine, eram chiar încântat, aş fi dorit doar să ştiu: „Ivanovna” sau „Vasilevna”? („Uite bine la mine, să vezi cum arată un corupător de minore de la ţară!”) îşi smulse mâna cu un gest aproape disperat şi repetă cu un glas mai sigur, deşi forţat:
— Viorica! Viorica Vrabie! („Ca să ştii: tovarăşa Vrabie, şi atât! Vă cunosc eu, bărbaţii!”)”.
Radu, are prostul obicei de a cataloga oamenii de la prima impresie: „Acum pășea alături. Îmi venea până la umăr. Avea faţa albă, ochii albaștri sau verzi, nasul drept, iar gâtul neînchipuit de lung și arcuit, ori poate părea așa, subliniat de tunsura băieţească. Și în general părea destul de înfiptă. „Une garçonne, gândii cu glas tare.”.” Obicei care îl face să o eticheteze pe Viorica ca fiind o fată slabă de înger și fără caracter, însă „franțuzoaica” noastră îi va arăta contrariul.
Și ca orice bărbat tipic o analizează de sus în jos, fără nerușinare: „Când o lăsasem să treacă prima pe ușa cancelariei, îi văzusem bine picioarele. La dracu’, le avea frumos sculptate!”.
Conversația „siropoasă” pe care aceștia încearcă să o întrețină e mult prea amuzantă și chiar ironică, pentru a putea să rămâi serios, în timp ce citești:
„— Ce mai nou pe la târg? zisei într-o doară, ca să-i dau de înţeles că ştiu totuşi să întreţin o conversaţie.
Nu găsi de cuviinţă să-mi răspundă. E o aristocrată, nu stă de vorbă cu hamalii.
— Noi, ăştia, ţăranii, trăim cum a dat Domnul. Nu ştim ce se face pe lume.”
Viorica pentru a-i demonstra că nu e mai prejos de el și că s-a prins de jocul pe care acesta încearcă să-l joace, îi demonstrează, cel puțin, printr-o replică care are drept scop să-l pună la locul lui:
„— Te-am văzut alaltăieri la Filarmonică.
Fusesem cu una roşcovană, Ala, nici nu m-a lăsat s-o sărut, era să pierd autobuzul.
— A, soră-mea!…
— M-a şi izbit asemănarea. Ca două picături de apă…
— Avem mame felurite… Şi taţi… de altfel. Erai cu fratele? Se opri ca să-şi culeagă un pantof din praf. Îi întinsei mâna ca să nu-şi piardă echilibrul. Se rezemă de mâneca mea cu un singur deget, de parcă s-ar fi temut să nu se murdărească.” Ambii au simțul umorului bine dezvoltat și sunt sarcastici, tratează cu ironie și indiferență situația.
Radu Negrescu, cu toate că nu încearcă să o cucerească, totuși vrea să o pună la încercare prin fiecare replică pe care i-o aruncă.
„Geamantanul începuse să prindă greutate… (…) Îmi amorţise mâna şi nu aveam nici un chef de vorbă.
— Mă cheamă Radu, Radu Negrescu. Era caraghios, dar n-aveam ce să-i spun.
— Ivanovici sau Vasilevici?
E spirituală! Peste jumătate de an să te văd, porumbiţo!
— N-aş putea spune precis. Am fost crescut într-o casă de copii. Acuşi o să izbucnească în hohote de plâns, o să mă sărute pe frunte şi o să-mi mângâie părul: „Iartă-mă, te rog, n-am ştiut. Dar în viaţa asta nu sunt numai dureri! (…)
— Sper că elevii nu te numesc Radu!
— Nu. Nicolaevici.
— Ţi-o fi rupt mâinile geamantanul meu, Radu Nicolaevici. Poate-l mai duc şi eu?
Şi totuşi femeile sunt sentimentale!
— Vai de mine, Viorica Mircevna! Nici n-am observat că am un geamantan în mână! Credeam că e un plic roz şi parfumat… Ai într-însul operele complete ale lui Balzac şi Zola? ” Nu poate să nu te amuze sarcasmul bine conturat, de care dă dovadă.
Radu Negrescu încearcă să-i prezică, într-o manieră comică și sarcastică, viitorul, Vioricăi, fată tânără, inteligentă, venită la țară ca să cultive tânăra generație și să le dezvolte gustul pentru frumos. Este o „Jana d’Arc” sau un „Don Quijote”, care a venit să se lupte cu niște mori de vânt moderne, cu studii și diplome: „- …Şi o să treacă un an-doi, hai să zicem trei, au să treacă trei ani, domnişoară, îi oprii protestul cu un gest, e un fel al meu de a glumi! Mille pardons, încercai să graseiez, cu un succes dubios, ce-i stârni o vagă încercare de zâmbet. Şi… o să fugi! Da, o să fugi, în cel mai fericit caz! A doua alternativă necesită un caracter mai puţin temerar: o să te măriţi. Cu Pintea, sau cu un agronom. Nu te sfii, Pinteo, te folosesc doar ca material didactic!…”
Ar mai fi multe replici frumoase ale tânărului profesor de fizică și matematici și ale franțuzoaice Viorica, pe care aș vrea să vi le împărtășesc, dar vă las pe voi să le găsiți și să vă delectați pe îndelete. E fără îndoială, unul dintre romanele autohtone, pe care le-aș citi și reciti, fără încetare.
Cu drag,
G
chezgeorgiana 