Vremuri apuse ale copilăriei noastre

„Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” (Mihai Eminescu)

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica (fetiță) la casa părinților mei…”. (Ion Creangă)

Îmi revin amintiri ale copilăriei mele în care totul îmi părea mult mai colorat și în care fiind împreună cu camarazii mei de joacă visam că atunci când vom creşte mari, ne vom duce împreună la discotecă. Din păcate însă, drumurile noastre s-au separat mult prea repede. Chiar dacă noi, fiind încă mici refuzam să venim acasă până la ora 22, cu toate că ştiam ce pedepse ne așteaptă acasă, despărțirea noastră a fost inevitabilă. Am fost separaţi din cauza circumstanţelor nefavorabile apărute în acea perioadă. Toată lumea pleca în care direcție putea și apoi dacă aveau noroc, îşi luau în scurt timp, odraslele cu ei. Şi strada noastră rămânea singurică, în parcul nostru de baseball, nu mai era nicio urmă lăsată de noi.

Unii au plecat în Italia, alții doar pe altă stradă, alţii în Chişinău, sperând să aibă o viață mai bună, însă nu știau că în scurt timp jocurile la calculator, comunicarea prin intermediul rețelelor de socializare vor înlocui inocența si naivitatea copiilor din generațiile care urmau să apară. Peste un timp nici nu ne mai salutam, pentru că perspectivele noi de viață ne-au ajutat să nu ne mai „recunoaştem”. Am uitat cine am fost și de unde ne-am început calea.

Iar cei care am rămas pe acea stradă, am devenit mult mai serioși. Nu mai aveam timp unul de altul, nu mai ştiam cum să ne regăsim în parcul pustiu, nici chiar după ce au apărut telefoanele mobile. Ne-am maturizat, iar strada noastră s-a maturizat odată cu noi.

Eram deja la gimnaziu când unii colegi mi-au devenit și prieteni. Cu ei îmi petreceam ziua, cu ei prin intermediul telefonului ne ajutam să ne pregătim lecțiile când părinții nu știau răspunsurile. Credeam pe atunci că e imposibil ca părinții mei să nu cunoască ceva și am fost atât de dezamăgită că într-adevăr există lucruri, pe care se pare că rămâneau și pentru ei un semn de întrebare. Peste un timp, însă, dorința mea avidă de cunoștințe m-a făcut să îmi doresc să mă bazez doar pe căpșorul meu, fără a apela prea des la ajutorul cuiva, cu excepția profesorilor, care consideram pe atunci că e de datoria lor să îmi explice orice nu știam eu. Ei și cărțile erau pentru mine, un izvor nesecat de cunoștințe.

Au existat profesori pe care i-am admirat pentru cât de ușor îmi pot explica ceva și cât de bine reușesc să înțeleg ceea ce ne împărtășeau, profesori care au rămas pentru mine adevărate enigme și profesori care erau niște eroi și niște exemple demne de urmat. Și totuși au existat puțini profesori pe care i-am admirat atât de mult și pentru care venerația mea nu a scăzut nici după ce m-am maturizat și am devenit cine sunt astăzi. De aceea mereu o să le fiu recunoscătoare pentru că au apărut în viața mea și m-au ajutat să evoluez.

Peste un timp am terminat studiile la liceu, urma să alegem în care direcție ne vor duce pașii noștri. Şi dacă în primii doi ani în weekend întâlneam destule chipuri cunoscute, peste alţi doi ani să vezi un chip cunoscut era o adevărată plăcere. Era ceva ce puteai să îți permiți mai rar și nu pentru că nu ai avea resurse financiare suficiente, ci pentru că toată lumea şi-a ales un viitor cu mai multe oportunități, în alt oraș sau chiar departe de Moldova. Sunt curioasă dacă peste un timp, cei care s-au născut în Chişinău, vor dori să îşi părăsească orașul drag, pentru un alt oraș din Moldova?

Părinții priveau strada triști, așteptând poate de undeva sau cumva să le apară odraslele, ascultau orice sunet care ar putea să îi înștiințeze că cineva a deschis poarta, ușa și a pășit pragul casei. Știau că va veni ziua în care vor rămâne singuri, însă sperau că totuși copiii lor vor alege să se întoarcă acasă după ce își încheie studiile la universitate. Puțini au fost cei care s-au întors, mulți cei care au plecat.

E iarnă, te uiți în jur și nu mai vezi atâția copii la săniuș precum erau în vremea copilăriei noastre. Străzile devin pustii și liniștea domnește în jur. Iarna a devenit și el un anotimp mult prea serios, cu mici excepții, pe care i le poți înțelege. Se revoltă și ea cum poate, încercând să ne cheme pe noi, cei care am fost și nu mai suntem. Probabil crede că ne-am supărat pe ea și din cauza aceasta, nu mai permitem nici generației noi să se bucure de prezența ei.

Cu drag, 
Georgiana

Sursă Foto

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s