Străină printre străini

O fată nouă, într-un apartament nou, într-un oraș total necunoscut, cu oameni la fel de necunoscuți. O nouă schimbare, pe care mi-o dorisem de foarte mult timp. Visam să merg și să mă pierd prin mulțimea de oameni, să fiu doar o persoană necunoscută printre ceilalți oameni necunoscuți, o străină printre străini. În sfârșit visul meu devenise realitate. Și da, poate într-o oarecare măsură îmi era frică, îmi era frică de o schimbare atât de amplă…

Apartamentul era destul de drăguț, cu o vedere fermecătoare spre oraș. Vedeam aglomerația mașinilor, trecerea grăbită a oamenilor pe străzile lungi.

Într-una din zile, am simțit o prezență stranie în camera în care mă aflam, parcă aș fi avut impresia că cineva îmi suflă în păr, iar sentimentul acesta, mă calma enorm. Acest sentiment îl aveam de fiecare dată când gândurile negative îmi invadau creierul. Am întors capul să descopăr o persoană în spatele meu și totuși spre marea mea mirare nu am zărit pe nimeni. M-am liniștit, zicându-mi că este doar în imaginația mea, cert fiind faptul că niciodată nu am fost o persoană mult prea credincioasă, însă nici nu pot să spun că aș fi o persoană care neagă în totalitate existența forțelor supranaturale.

Nu mi-am făcut prea mult griji din cauza acestui sentiment, pentru că într-adevăr nu era ceva ce să mă înspăimânte, de fiecare dată simțeam, asemenea unui burete care absoarbe umezeala din jur, dispariția gândurilor negre și după acele situații de genul, mă simțeam mai bine sufletește.

Într-o seară însă, în timp ce făceam duș, simțisem iarăși o prezență lângă mine, apa devenise mult prea fierbinte și mă gândisem să dau drumul apei reci și dintr-odată fără să mă ating de nimic, am simțit că apa se răcise. M-am mirat, însă am crezut că e doar o coincidență. Cu toate acestea de la aburii formați, observasem în oglinda dușului prezența unei umbre lângă mine, nu avea o formă fizică bine definită, dar realizasem că erau trăsăturile unei umbre de bărbat. Desigur că m-am speriat și am țipat, iar apa dintr-o dată s-a oprit și am simțit cum ușa dușului se deschide, iar acea umbră dispăruse complet. Încercam să mă calmez, explicându-mi în sinea mea că probabil nu exista nimeni lângă mine, ci doar era vorba despre imaginația mea mult prea bogată sau despre faptul că în ultimul timp sunt epuizată fizic, din cauza încercării mele disperate de a găsi un post de lucru stabil și cât de cât satisfăcător. Am intrat în pat și am închis ochii, încercând să uit micile stranietăți din dușul meu.

Dimineața, intrând în bucătărie, am găsit două cești în chiuvetă, ceea ce mi s-a părut atât de ciudat, ținând cont de faptul că nu mă atinsesem niciodată de una din cești de când mă aflam aici. Era o ceașcă violetă, ce-mi amintea de cea mai bună prietenă a mea. De câte ori venea la mine, o utiliza, spunându-mi că e culoarea ei preferată și spunându-mi că atâta timp cât suntem prietene acea ceașcă va fi a ei. M-a făcut să-i promit că va fi așa, exprimându-și în mod cert posesivitatea față de biata ceașcă.

Am ridicat ceașca din chiuvetă și m-am uitat foarte atent la ea, neînțelegând de ce se afla ea acolo și atunci mi-am adus aminte de micul incident ce avusese loc în dușul meu aseară. Nu-mi venea să cred că aș putea să fiu invadată de prezența cuiva supranatural, chiar la mine în apartament și totodată nu-mi venea să cred că ar putea să existe în realitate așa ceva. Am privit încă o dată acea ceașcă, am spălat-o și am pus-o la locul ei, preparându-mi ceaiul meu de melisă pentru a pleca la un interviu, pe care îl aveam planificat la ora 16.

După ce mi-am terminat ceaiul, am făcut ultimele lucruri necesare pentru a ieși din apartament și am plecat încercând să-mi insuflu să fiu cât mai încrezătoare în propriile mele forțe, pentru a-l putea da gata pe potențialul meu angajator.

M-am prezentat la interviu. Desigur că am avut unele emoții, se instalase iarăși firescul meu tremurici, dar mă obișnuisem cu acest gest, care de atâtea ori mă dăduse de gol, în ceea ce privește neliniștea mea sufletească și cu toate acestea, pe care mai mereu încercam să-l maschez, fie că-mi reușea sau nu. Potențialul meu șef era înalt, avea probabil peste 1 metru 80, era blond și cu niște ochi albaștri fermecători. Mi-am zis în sinea mea să nu mă uit de prea multe ori la el, știind foarte bine, ce efect irezistibil au ochii albaștri față de mine. Mi-a acordat câteva întrebări destul de firești, a încercat să mă asigure că pot să mă simt în siguranță și că nu trebuie să-mi frică, observându-mi probabil încercarea mea de a-mi camufla cumva gestul degetelor mele, care tremurau încontinuu.

Era vorba despre un serviciu în care puteam să-mi exprim părerea despre încercările de a scrie ale unor persoane, un serviciu de vis pentru mine.

În momentul în care am văzut că bărbatul din fața mea, zâmbește cu adevărat în urma replicilor mele, am început să mă liniștesc vizual, iar când mi-a mai zis că pot să vin mâine să încep lucrul, fără să-mi dau seama, l-am luat în brațe și i-am mulțumit bucuroasă. Bărbatul acela înalt, șeful meu, Alexandru Gherasim, fusese destul de uimit, desigur că nu se așteptase și încerca să mă îndepărteze de el într-un mod cât mai discret Apoi mi-am dat seama ce am făcut și mi-am cerut scuze. Mi-a explicat că nu era cazul să-mi cer scuze, e ceva firesc, fiecare reacționează în mod diferit. Apoi mi-a zis că era timpul să plece și el acasă. I-am mulțumit încă o dată și am ieșit. Am parcurs pe jos toată distanța de la noul meu serviciu până la apartamentul meu. Am mers alene, bucurându-mă în sinea mea pentru faptul că am ales să vin aici și pentru faptul că obținusem în sfârșit această funcție minunată. Când am ajuns acasă, am intrat în baie și spre marea mea mirare am văzut că apa de la duș curgea încontinuu și nu puteam să-mi explic cum putea să fie așa ceva posibil, cum putea să se întâmple să-l uit și nu-mi aduceam aminte să o fi făcut.

În scurt timp, după ce am oprit apa și am făcut curat în baie am auzit soneria de la apartament și niște ciocănituri brutale în ușă. Am deschis ușa apartamentului, fiind îmbrăcată sumar. Era, el, șeful meu, având o mină impasibilă și o voce foarte dură, insinuându-mi faptul că am vrut să-i distrug apartamentul, când și-a dat seama că sunt eu, noua lui angajată, și când a observat cum eram îmbrăcată mi-a zâmbit și mi-a cerut niște explicații, dar mai întâi m-a rugat să mă îmbrac. Atunci mi-am adus aminte că din cauza apei de la baie, mă dezbrăcasem din hainele pe care le purtasem și mi-am luat doar un tricou și atât. M-am simțit vinovată pentru acest fapt și am plecat repede să mă îmbrac. Apoi i-am povestit despre faptul că întâmplător, probabil, am uitat să închid apa, m-a privit, nevenindu-i să creadă că avea în fața lui o vecină atât de neatentă și ținându-mi o morală despre faptul că sunt cu capul în nori.

Simțindu-mă vinovată iarăși față de el, l-am invitat la un ceai. El a acceptat propunerea mea și mi-a zis că va încerca să treacă peste această situație, făcându-mă să-i promit că nu voi mai încerca să-i înec apartamentul.

Când am intrat în bucătărie, am văzut în chiuvetă aceeași ceașcă violetă și nu puteam să-mi explic cum iarăși ajunsese aici. Alexandru a observat faptul că am devenit dintr-o dată tăcută și mă întrebase ce s-a întâmplat. I-am explicat despre prezența stranie din apartament și despre ceașca violetă. El mi-a zis că uneori, când știa foarte bine că în acest apartament nu trăiește nimeni, auzea unele sunete dubioase. Odată chiar urcase să vadă ce se întâmplă și găsise ușa deschisă, însă nu văzuse pe cineva înăuntru, dar fiindcă nu știa sigur ce se întâmplase nu se mai gândise la acea situație.

Mi-a povestit că aici, cu vreo câțiva ani în urmă trăia un cuplu tânăr, el era destul de protector față de iubita lui. Când el nu lucra, iar ea trebuia să plece undeva, el o petrecea până la mașină și urmau scenele lor siropoase, însă într-o zi au avut un accident, ea a murit, iar el a supraviețuit cu mici zgârieturi. De atunci, se schimbase în totalitate, deseori îl vedea palid, mergea fără să vadă într-adevăr unde se îndreaptă, era mereu abătut. Mult timp îl petrecea în apartamentul său, fără iasă. Alexandru încercase de câteva ori să discute cu el, dar uitându-te la el, aveai impresia că nu te aude, că nu are idee că ar mai exista cineva în jurul lui, iar într-o zi era o ambulanță în fața blocului, iar el era scos afară pe targă. Sora lui venise la el să-l viziteze și l-a găsit în starea aceea. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat în realitate în acel apartament, dar toată lumea consideră că s-ar fi sinucis. Probabil nu mai suporta acea vină, acea durere sufletească ce-l sfâșia.

Alexandru mi-a mai spus că semănam foarte mult cu fata care a murit în accident, la fel de visătoare eram și plină de viață și totodată păream atât de fragilă și de sensibilă. În acel moment mi-am dat seama că dintr-odată nu mai eram singură în acel oraș necunoscut, dintr-odată doi bărbați, unul real fizic, altul mai puțin real, încercau să mă protejeze și să mă facă să descopăr lumea…

Anunțuri

Dacă aș fi un trandafir alb…

În fiecare dimineață îmi deschid petalele și privesc pe ascuns să văd poate te mai întâlnesc. Îmi imaginez cum apari în rochia ta roșie și te apleci lent înspre mine doar ca să mă miroși. Nasul tău îmi atinge petalele și dintr-o dată un fior chinuitor îmi străbate întreaga mea postură.

Ești diferită de toate celelalte, vrei doar să te răsfeți cu parfumul meu, nu ai nici un gând de a-mi curma viața și chiar de ai avea, probabil aș muri fericit că m-am stins anume datorită mâinilor tale gingașe. Te-aș privi cum dormi, ți-aș sorbi cu nesaț privirile lungi, aș aștepta cu atâta nerăbdare primul contact cu tine dis-de-dimineață. Ți-aș admira buzele senzuale. Probabil te-aș urmări cum rămâi fără pijama și cum îți alegi cu atenție ținuta pentru o nouă zi.

Ceilalți trandafiri mă vor invidia și vor dori și ei să-și sacrifice viața pentru tine, doar că nu va mai fi posibil, pentru că dintre toți trandafirii, TU, m-ai ales pe mine. Unicul și irepetabilul, EU. M-aș simți de parcă aș trăi o adevărată poveste, cum numai în cărți poate să existe.

Zâmbetul tău mă urmărește în fiecare colț, nu îl pot uita chiar de aș vrea. Ochii tăi căprui mă lasă fără suflare, iar pasiunea aceasta pe care o simt pentru tine, mă face să mă sufoc de dor.

Stau și aștept seara când te vei întoarce acasă, să-ți aud pașii ce se apropie de mine. Să aud ușa deschizându-se, lumina aprinzându-se, întunericul dispărând și iarăși chipul tău obosit, dar care are pregătit mereu pentru mine un zâmbet inocent ce mă înnebunește ușor… Să-ți simt răsuflarea caldă, atingerile catifelate și să-ți aud vocea atrăgătoare: „Ce mai faci tu, scumpul meu, trandafir?”. Și iar mă pierd în reverii, de parcă aș intra în transă, nu pot să mă controlez atunci când apari, trăiesc într-o neștire de mine, neștire de timp. Mă pierd în privirea ta ca într-un labirint și nu mă mai pot regăsi.

Și dac-aș fi un trandafir alb, aș fi cu siguranță doar al tău, al tău pentru eternitate!

thumb-300x169

Cu drag,
G