Școala de bloggeri, Ediția a II-a

M-am îndrăgostit de scris chiar din copilărie, însă pe atunci nu mi-am dat seama că scrisul ar putea să-mi devină un hobby într-o bună zi, hobby care acum îmi ocupă cea mai mare parte din timp, cu excepția lecturii, bineînțeles.

Astfel fiind îndrăgostită de scris, am decis să mă înscriu la cursurile Școlii Bloggerilor, înființată de organizația non guvernamentală, Liga Tineretului din Moldova. Despre această școală am aflat în ianuarie când eram încă în Constanța, unde mi-am făcut studiile timp de un semestru. O prietenă, cea care mi-a dat ideea de a-mi crea un blog, mi-a expediat site-ul cu articolul despre Școala bloggerilor și îndrăgostiții de scris și mi-a zis: „Încearcă-ți șansele, fiindcă știu că-ți place!”. Deja a doua oară această prietenă este „vinovată” de evenimentele din viața mea.

Cursurile organizate de Școala de Bloggeri au început în luna februarie. În fiecare sâmbătă, în fața noastră s-au prezentat diferiți mentori care au încercat să ne împărtășească din experiențele lor. Întâlnirile au avut loc la ASEM, la etajul al 6-lea și pentru că am vrut să-mi demonstrez că eu pot și  că rezist, am încercat să nu apelez la ascensor, ascensorul e pentru cei mai puțin rezistenți. ))

Prima persoană încântătoare care a apărut, în prima zi, cu o prezentare atât teoretică, cât și practică a fost Mihaela Josanu, care ne-a informat despre platformele de bloguri, despre cum putem să creăm un blog. În mare parte eu deja știam anumite chestioare, pentru că după ce am creat acest blog pe wordpress, am creat un altul pe blogspot, cu un pseudonim, dar nu mi-a plăcut platforma și am renunțat la el. În wordpress îmi părea totul clar și mi-am zis : Blogspot-ul nu e de mine!

Rodica Vîlcu a fost următoarea persoană, foarte pozitivă și entuziasmată de ceea ce urma să ne împărtășească. Ea ne-a vorbit despre știre, interviu, editorial. Nu am putut să nu remarcăm faptul că este îndrăgostită de interviu.

Ana Trifan este promotoarea vorbirii corecte. De la început credeam că este adepta graiului moldovenesc și a moldovenismelor, însă pe parcurs am înțeles că îmi făcusem o impresie greșită. Mi-au plăcut foarte mult sfaturile pe care ni le-a enumerat pentru a avea un „blog perfect”: Citiți! Citiți-i pe cei mai buni! (Cărțile au personalitate!); Scrieți!; Învățați o limbă străină!; Jucați-vă și experimentați! (Inventați cuvinte!) …

Sloganurile ei sunt memorabile: „Gramatica este sexy!”, „Mă cucerești cu DEX-ul!”).

Andrei Fornea ne-a propus câțiva pași pe care trebuie să-i urmăm pentru a crea un blog care să ne reflecte personalitatea. Ne-a prezentat cele mai importante elemente ale unui articol: titlu, text, imagine, introducere, cuprins, încheiere și ne-a vorbit despre importanța formatării articolului pentru ca acesta să poată fi ușor de citit și înțeles de toată lumea.

Irina Frunza ne-a vorbit despre Social Media: „Know your audience!” și despre câteva modalități de promovare.

Nicolae Apostu  a fost foarte vesel și ne-a cucerit mai mult prin discursul, decât prin modul lui de a scrie. Ne-a îndrumat spre calea cea dreaptă, în ceea ce privește bloggingul. Înainte să vin la curs în acea dimineață, fiind într-un autobuz, veneam de la mine din Nisporeni, am citit mai multe articole de ale sale și mi-am zis: „Omu ista nu are nicio treabă cu majusculele. Ele pur și simplu nu există!”, însă felul în care a reușit să ne capteze atenția mi-a schimbat viziunea în totalitate despre el.

Svetlana Matvievici a venit tocmai din Orhei, pentru a ne încânta cu prezența și personalitatea ei foarte deschisă și prietenoasă. Blogul ei îl urmăream de ceva timp și am fost foarte încântată când am aflat că voi avea ocazia să o cunosc în realitate. Ea ne-a propus să facem un Travel List cu orașele din Moldova, România și din întreaga lume pe care dorim să le vizităm și în momentul în care o să călătorim în acel loc, pentru a eterniza amintirile, să dăm viață unor articole frumoase.

Andrei Cibotaru ne-a vorbit despre blogurile de nișă și în special despre blogurile de vin, despre diferitele evenimente organizate pentru promovarea diverselor vinuri de calitate.

Daniela Dermengi și Iuliana Mamaliga, bloggerițe fashion, fac parte din echipa de bloggeri  Dream Team. Fetele ne-au împărtășit din experiența lor de blogging și ne-au dat câteva sfaturi despre cum am putea să facem bani prin intermediul blogului.

Grigorii Duca, specialist IT, ne-a vorbit despre blogOGO.md, platformă pe care a creat-o pentru a uni blogurile autohtone. Grigorii ne-a explicat, din punct de vedere tehnic, cum ar trebui să ne creăm blogul nostru.

Emilia Staver ne-a informat despre compania Starlab și despre ofertele ei. Totodată Emilia ne-a sugerat să încercăm să scriem ceva cât mai original, pentru a-i motiva pe cititori să continue să ne citească / urmărească: „Fiți precum un cameleon!” și „Citiți mult! Găsiți-vă inspirația!”.

Aceste persoane m-au făcut să mă îndrăgostesc tot mai mult și mai mult de scris și mi-au dat un imbold să cred în pasiunea mea și să investesc în ea, pentru că avem doar o singură viață și trebuie să o trăim așa ca să ajungem la sfârșit și să ne minunăm cu trecutul nostru și cu ceea ce am reușit să realizăm.

Mulțumesc Ligii Tineretului din Moldova, pentru organizarea acestei școli minunate!

Această prezentare necesită JavaScript.

Foto: https://www.facebook.com/%C8%98coala-bloggerilor-770787659734286/?fref=ts

Anunțuri

Între frumusețe eternă și puritate sufletească, dacă ai fi în locul lui Dorian Gray, ce ai alege ?

Oscar Wilde, scriitorul celebrului roman „Portretul lui Dorian Gray”, reușește să ne intrige și să ne atragă în lumea tânărului Dorian, devenind părtașii gândurilor, faptelor și vieții lipsite de control pe care o duce acesta.

Portretul lui Dorian Gray îi aduce lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă.”

Tânăr, neliniștit și nemaipomenit de frumos, Dorian Gray, pășește în lumea păcatelor, fără nici o părere de rău, fără ezitări, fără cale de întoarcere.

Scriitorul ne face cunoștință cu cei doi prieteni ai lui Dorian, chiar de la începutul romanului: Basil Halward și lordul Harry Wotton. Cei doi i-au schimbat viața în totalitate, Basil a făcut-o indirect, pe când Harry în mod voluntar.

Basil Hallward întruchipează inocența, talentul și fidelitatea, lordul Henry Wotton – adeptul hedonismului, șarpele care îl instigă pe Dorian să muște din fructul interzis, iar Dorian Gray reprezintă personificarea celor doi într-un tot desăvârșit, învăluit de pânza frumuseții, care îi devine o povară.

Dacă de la început Dorian este încurajat și inițiat în săvârșirea păcatelor de către lordul Henry Wotton, pe parcurs tânărul se lasă condus de ispite, nu zice niciodată Nu și pășește până spre pânzele albe, fără nici măcar un regret, pentru satisfacerea propriilor plăceri.

Basil îl cunoaște pe tânărul Dorian la o petrecere, iar frumusețea acestuia îl cucerește profund și inocența sufletului îl atrage: „… frumusețea lui e atât de deosebită, încât Arta n-ar fi în stare s-o exprime.”

Dorian i-a devenit o sursă de inspirație veritabilă, lui Basil, sursă,  pe care nu dorea nicidecum să o piardă. Din această cauză în momentul în care lordul Harry, îl roagă să i-l prezinte pe tânărul de o frumusețe enigmatică, la al cărui portret lucra în acea perioadă, Basil refuză cu vehemență, considerându-l pe acesta o influență proastă pentru tânărul cu suflet neatins de răutatea lumii: „Dorian Gray este cel mai drag prieten al meu. E o fire simplă și armonioasă. (…) Nu-l face să-și piardă puritatea. Nu încerca să-l influențezi. Influența ta ar avea urmări dăunătoare.”

Harry începuse să-l idolatrizeze pentru frumusețea lui perfectă, chiar din momentul în care îl văzuse pentru prima oară, în casa lui Basil: „… era fără îndoială încântător de frumos, cu buzele lui splendid desenate și roșii ca sângele, cu ochii albaștri și senini, cu părul auriu și ondulat. Avea pe chip ceva care îți câștiga numaidecât încrederea. Puteai citi acolo întreaga nevinovăție a tinereții. Îți dădeai seama că relațiile cu lumea nu reușiseră să-l întineze în nici un fel.”

Ținând cont de naivitatea lui Dorian și de lipsa sa de experiență, în ceea ce privește, natura umană, acesta se lasă influențat în totalitate de „Cuvinte! Simple cuvinte!”, atât de zguduitoare: „Taci! abia putu să îngâne Dorian Gray. Taci! Mă năucești!”.

Discursul lui Harry, referitor la frumusețe și tinerețe îi schimbase în totalitatea viziunea despre lume și despre ce îl înconjoară, chiar și dacă de la început nu înțelegea care ar fi importanța tinereții și de ce ar trebui să se bucure de ea, atât cât mai are posibilitatea să o facă și atâta vreme cât o deține: „Nu, acum nu-ți dai seama. Dar într-o zi, când ai să fii bătrân și zbârcit, și urât, când gândurile îți vor fi veștejit fruntea umplând-o de cute, iar pasiunile îți vor fi pus pe buze hidoasele lor peceți de foc, ai să-ți dai seama, îți vei da seama într-un chip sfâșietor. Astăzi, oriunde te duci, farmeci pe toată lumea. (…) Zâmbești? Oho! După ce-ai s-o pierzi, n-o să mai zâmbești… (…) Da, domnule Gray, zeii au fost darnici cu dumneata. Dar zeii își iau repede îndărăt darurile. (…) Când tinerețea își va lua rămas-bun de la dumneata, frumusețea va pleca împreună cu ea, și atunci vei descoperi pe neașteptate că triumfurile nu-ți mai stau la îndemână sau în cel mai bun caz trebuie să te mulțumești cu triumfuri meschine, pe care aducerile aminte le vor face mai amare decât înfrângerile. (…) O! Bucură-te de tinerețe atâta vreme cât o ai. (…) Din clipa când te-am întâlnit am înțeles că nici măcar nu bănuiești ce ești într-adevăr, ce ai putea într-adevăr să fii.”

Precum tânărul Narcis, Dorian se îndrăgostește de propria sa imagine. În momentul în care își vede portretul, pictat de Basil, își descoperă frumusețea: „… trecu nepăsător în fața portretului său și se întoarse spre el. De îndată ce îl văzu se trase îndărăt, iar pentru o clipă obrajii i se îmbujorară de plăcere. O strălucire de bucurie i se revărsă în ochi, de parcă atunci s-ar fi recunoscut pentru prima dată. Rămase acolo nemișcat și copleșit de uimire… (…) Conștiința propriei frumuseți se revărsă asupra-i ca o revelație. Niciodată până atunci nu o cunoscuse.”

Conștientizarea frumuseții cu care fusese înzestrat, frumuseții muritoare, îl face să-și dorească să-și vândă chiar și sufletul, pentru a se putea bucura de aspectul său fizic chinuitor de frumos și fără a-și da seama, semnează un pact cu Diavolul: „E sfâșietor de trist! Cândva eu am să fiu bătrân, înspăimântător și groaznic. Dar portretul acesta va rămâne veșnic tânăr. Niciodată nu va fi mai bătrân decât în ziua asta de iunie… Cel puțin dacă ar fi invers! Dacă s-ar putea ca eu să rămân veșnic tânăr și portretul să îmbătrânească! Pentru asta… pentru asta… aș da orice! Da, nu există lucru în lume pe care să nu fiu gata să-l dau! Până și sufletul mi l-aș da!”

Din tânărul cu suflet neprihănit se convertește într-un tânăr depravat, gelos pe propriul lui portret, care îi revelează frumusețea trecătoare. Se îndrăgostește atât de mult de frumusețea aceasta încât nu mai este lucid, cel rău se infiltrează în el și-i fură rațiunea, iar principiile de viață i se schimbă radical:

„- Tinerețea este singurul lucru de care merită să te bucuri. Când o să-mi dau seama că îmbătrânesc, am să mă sinucid.

Hallward se îngălbeni la față, îl apucă de mână și strigă:

–  Dorian! Dorian! Nu vorbi așa! (…) Doar nu poți fi gelos pe niște lucruri neînsuflețite, nu-i așa? – tu, care ești mai fermecător decât oricare dintre ele!

– Sunt gelos pe orice lucru a cărui frumusețe n-are moarte. Sunt gelos pe propriul meu portret, chiar de tine pictat. Pentru ce să păstreze el ceea ce eu trebuie să pierd?”

Dacă semioticianul Umberto Eco, în Istoria urâtului, consideră urâțenia frumoasă, în Portretul lui Dorian Gray, trăsăturile urâte, întipărite pe fața unui om sau pe trupul său, reprezintă decăderea sufletească și un astfel de om, este lipsit de inocență, pentru că acesta și-a permis să guste din toate plăcerile lumești fără vreo mustrare de conștiință și nu poate nicidecum să fie considerat frumos. În schimb omul frumos, lipsit de cusururi vizibile, este echivalat cu bunătatea supremă. Însă ceea ce nu știe lumea din romanul lui Dorian Gray e că frumusețea este înșelătoare.  De multe ori fizicul cuiva nu echivalează cu trăsăturile sale morale. Nu tot ceea ce este frumos este și bun, și nu tot ceea ce este urât este și rău : „Nu este trupul cel real, ci sufletul. Trupul este cenuşa, iar sufletul flacăra.” Odată cu trecerea timpului trupul se descompune, pe când sufletul rămâne veşnic viu.

Dorian Grey e îndrăgit și iubit de către toată lumea. E admirat pentru frumusețea sa demonică – chipul lui Dorian e lipsit de „cicatrici” și riduri, chip ce îl scapă de orice bănuială din partea celor din jur : „Găsesc că e foarte necesar să afli că în Londra circulă cele mai îngrozitoare vorbe pe seama ta. (…) Te rog să ții seama că nu cred nimic din toate bârfele astea. Cel puțin nu le pot da crezare atunci când stau și mă uit la tine. Păcatul e ceva ce se înscrie singur pe chipul omului. Nu poate fi ascuns. Lumea mai pomenește uneori și despre vicii ascunse. Dar nu există pe lume asemenea lucruri. Dacă vreun nenorocit e ros de un viciu, se vede asta în trăsăturile din jurul gurii, în felul cum îi atârnă pleoapele, până și în forma mâinilor. (…) Însă tu, Dorian, cu chipul tău pur, luminos și nevinovat, cu încântătoarea-ți tinerețe nepătată – nu, despre tine nu pot crede nimic rău.”

Basil se conduce după aparențe, pune mai presus frumusețea chipului lui Dorian, crezând că acesta a rămas același tânăr pur, pe care l-a cunoscut cu 18 ani în urmă, însă nu știa că în fața lui se află cel mai groaznic om, pe care a avut posibilitatea să-l cunoască vreodată:

„Prin urmare, tu crezi că numai Dumnezeu poate vedea sufletul, așa-i, Basil? Dă la o parte perdeaua și ai să-l vezi pe al meu.”

Suntem compuși din dualități, fiecare e ghidat de un înger și de un demon. Pe cine alegem să ascultăm, ține doar de prioritățile noastre. Dorian Gray, însă a ales ce e mai rău:

„- Este chipul sufletului meu.

– Dumnezeule! Ce-am fost în stare să divinizez! Ochii ăștia sunt ochi de diavol.

– Fiecare dintre noi ascunde în sine raiul și iadul, Basil, strigă Dorian, făcând un gest de sălbatică deznădejde.”

Portretul îi reflectă precum o oglindă sufletul murdar, pe care încearcă să-l ascundă de ceilalți ochi: „Doamne, Dumnezeule! Dacă este adevărat și dacă asta ai făcut din viața ta, atunci… atunci trebuie să fii încă mai rău decât își închipuie toți cei care spun vorbe urâte despre tine! (…) Roagă-te, Dorian, roagă-te, spuse pictorul aproape în șoaptă. Oare cum ne învățau să spunem pe vremea când eram copii? „Și nu ne duce pe noi în ispită. Iartă-ne nouă păcatele noastre. Fărădelegile noastre curăță-le.” (…) Hai să cădem în genunchi și să vedem dacă nu ne-om putea aminti vreo rugăciune. Nu există undeva un verset care spune: „Roșii ca sângele de-ți vor fi păcatele, pleca-mă-voi asupra ta și ca zăpada te voi albi”?

– Asemenea cuvinte nu mai au pentru mine nici un înțeles.

– Taci! Nu vorbi așa! Ai făcut destul rău în viața ta. Dumnezeule! Nu vezi cum rânjește la noi lucrul acela blestemat?”

Prințul nostru fermecat ajunge să fie mustrat de conștiința sa, care își luase o pauză îndelungată, probabil din cauza rușinii pe care o simțea pentru stăpânul ei, care nu a mai putut să discearnă ce e bine de ce e rău: „Însă mie portretul nu mi-a plăcut niciodată cu adevărat. Îmi pare rău și că i-am pozat. Până și amintirea tabloului ăstuia mă calcă pe nervi. De ce mai pomenești despre el? De obicei îmi reamintea acele versuri ciudate dintr-o piesă – Hamlet, cred – cum sună?

„Sau ești doar o spoială a durerii, chip fără suflet?”.”

Protagonistul începe să se eticheteze ca fiind doar un chip frumos, cu un interior gol, lipsit de bunătate, stare pe care nu o mai poate suporta, nu o mai poate îndura: „Sufletul e o realitate cutremurătoare. Nu poate fi cumpărat, nu poate fi vândut și scos la mezat. Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârșire. Există câte un suflet în fiecare dintre noi.” A încercat să-și caute sufletul, dar s-a înspăimântat de ceea ce a văzut, a încercat să se purifice cumva, dar a înțeles că pentru el nu mai este nici o scăpare. Doar moartea ar putea să-l scape de suferința pe care o simțea.

Este fără doar și poate un roman profund, plin de simboluri semnificative, care te macină până în cel mai adânc colțișor al sufletului. Roman ce te face să realizezi că frumusețea fizică nu doar că este ceva trecător, dar că uneori poate deveni un chin amarnic. E dureros să știi că oamenii mai întâi se îndrăgostesc de aspectul fizic și apoi încearcă să pătrundă în sufletul acelei persoane.

 „Romanul meu e otrăvitor, dacă vreţi, dar nu puteţi nega că este perfect, iar perfecţiunea este ceea ce căutăm noi, artiştii.” (Oscar WILDE)

Cu drag, 

G

Trecut, prezent, viitor …

fa9f11aadbace3925bdef7c41863ef42

Și vine o zi când totul nu mai este așa precum a fost. Și îți pare rău că timpul trece, fără încetare, fără a avea un buton pe care să scrie STOP și pe care să poți să apeși când totul decurge mult prea repede. Și e păcat, pentru că sunt momente pe care ai vrea să le trăiești mereu și mereu.

„Cu părul în vânt, prezentul se îndreaptă galeș spre viitor și lasă în urmă trecutul, care nu mai reprezintă acel amant ideal de care să mai aibă nevoie. Viitorul este pentru prezent cel mai râvnit amant, însă un amant care nu vrea să se lase cucerit. Prezentul fuge de trecut spre viitor și care ar fi sensul? Oricum viitorul nu va lăsa garda jos, nu va accepta să devină amantul ideal al prezentului.”

Trecut, prezent, viitor … Când ești în prezent, de multe ori faci greșeala de a te ține strâns legat printr-un fir invizibil de acel trecut care părea cândva atât de fermecător. Și ai mai vrea să mai guști din el câte o mică bucățică, atunci când prezentul nu mai este atât de încântător precum ai vrea să fie. Însă apoi îți dai seama că nu e corect față de prezent, să-l înșeli mereu și mereu cu acel trecut îndepărtat, dar ce să mai zicem față de viitor, care observă scânteia-ți din ochi atunci când vorbești despre acel Trecut, care te înnebunește atât.

Și apoi îți mai aduci aminte că acel trecut te-a mai și rănit, te-a făcut să suferi, să te doară și cu toate acestea sunt zile când îl preferi pe el. Și atunci prezentul te întreabă: „De ce? De ce dintre trecut și viitor, îl alegi mereu pe cel mai nemernic dintre ei, pe cel care știi că te-a rănit? De ce faci asta? Te-aș înțelege dacă ai alege viitorul, care este atât de imprevizibil. Viitorul îți poate oferi ceea ce trecutul nu a putut să-ți ofere. Dacă ar fi să alegi între noi trei, alege-l pe al treilea! Alege viitorul și nu te mai uita atâta în urma ta, spre ceea ce a fost, spre ceea ce ar fi putut să fie. Trecutul e depășit. Închide ochii și pășește încet spre viitor. Numără fiecare pas pe care îl faci, atent și ține cont că totul depinde doar de tine și de acel viitor frumos care se află în fața ta. Uită-ți trecutul! Ia-mă de mână și hai să pășim împreună spre viitorul mult dorit!”

Și vine o zi când îmi dau seama cât de mult suferă prezentul din cauza alegerilor pe care le fac, din cauza că prefer trecutul. Și știu că nu ar trebui să mă supăr pe prezent, pentru că el nu mă poate înțelege, el nu știe de ce sunt atât de atașată de trecutul despre care el îmi zice că e îndepărtat. Și nu e vorba că nu aș fi atrasă de viitor sau că nu-mi iubesc prezentul. E vorba despre faptul că uneori mă înspăimântă viitorul atât de mult. Nu pot să am încredere în el că nu m-ar face să sufăr așa cum a făcut-o trecutul când era și el un viitor.

Deseori prezentul îmi zice că nu sunt atât de deschisă față de el, că nu mai suntem deschiși unul față de altul. „Nu mai comunici cu mine. Eu vreau să comunicăm. Eu vreau să te înțeleg, dar chiar nu pot să fac asta, dacă nu mă lași să te cunosc mai bine, dacă nu te deschizi. Lasă-mă să gust mai mult din tine și din ceea ce ești! Deschide-ți sufletul față de mine și lasă-mă să intru.”

Și vine o altă zi în care bătăile în ușa sufletului meu sunt atât de zgomotoase, atât de dureroase. Chiar nu mai pot să le suport, vreau să înceteze! De ce le aud în ultimul timp mereu și mereu, nu vreau să le mai aud, nu vreau să le mai simt. Mi-am permis să privesc prin broasca ușii mele și să văd cine se află acolo. Mă așteptam să-mi văd prezentul stând în genunchi lângă ușa mea și implorându-mă să-i deschid. Dar cine credeți că era? Era viitorul care îmi părea atât de provocator, atât de irezistibil, încât nu am putut să nu-i deschid. L-am invitat înăuntru, i-am oferit cel mai confortabil loc din sufletul meu: canapeaua mea roz, cea în care mă ascund atunci când trecutul mă omoară de dor și îmi răvășește toate gândurile, tot ce am obținut până atunci. Însă în clipa în care viitorul a pășit spre acea canapea, a simțit toată încărcătura aceea emoțională și mi-a zis că ar prefera să stea undeva unde de obicei trăiesc doar momente fericite. Atunci l-am invitat să meargă cu mine spre camera în care exist eu cea fericită. Nu puteam să nu-i simt entuziasmul din privire când a intrat acolo.

Și nu puteam să-i înțeleg entuziasmul acela, zâmbetul ce îi apăruse pe buze, scânteia din ochi… Am avut atunci câteva clipe de liniște, care au fost atât de profunde. Am văzut reveria din ochii viitorului. „Cu toate că are o cameră atât de frumoasă, atât de primitoare, atât de veselă, de ce oare m-a dus de la început pe acea canapea roz, care e îmbibată cu atâta suferință? Suferință care m-a făcut să intru într-o depresie neliniștitoare și vedeam și pe chipul ei, acel surâs trist, acea scânteie din ochi stingându-i-se încet încet. În momentul în care m-a condus spre o altă cameră, cameră în care mă aflu acum, i-am văzut sclipirea din ochi. Și acei ochi căprui, credeți-mă că deveniseră în acel moment atât de fermecători, nu puteam să nu mă entuziasmez, nu puteam să nu devin atât de fericit. De parcă ceea ce simțea ea în acel moment se oglindea în mine. Și în acea clipă nu am putut să nu mă îndrăgostesc de ea. Ea, acea copilă visătoare, plină de entuziasm, de dorințe arzătoare, optimistă și atât de pozitivă. Sufletul meu se zbătea în mine de la atâta fericire, de la atâția fluturi ce-mi zburau prin stomac. Iar sufletul meu chicotind își puse ochelari în formă de steluțe.”

A trecut atâta timp de când viitorul a intrat în această cameră cu pereți portocalii. Mi-a admirat fotografiile de pe birou, de pe pereți. A analizat fiecare colțișor și atunci mi-am dat seama cât de mult mă admiră și nu puteam să înțeleg de ce? Nu puteam să înțeleg de ce un viitor atât de minunat ar putea să-mi admire atât de mult prezentul și de ce putea să se sperie de momentele urâte din trecut, doar ele au fost cele care m-au  făcut să fiu mai puternică?

Dintr-o dată viitorul sparge tăcerea care ne înconjura și un glas adorabil și atât de bărbătesc îmi spuse că atunci când prezentul îl întâlnise într-o zi și îl implorase să-mi facă o vizită, nu se gândise că ar putea să se îndrăgostească de ceea ce o să vadă. „Nu credeam că aș putea să mă îndrăgostesc de ceea ce vedeam în ochii prezentului. Vedeam acea durere din ochii lui: faptul că fugeai mereu și mereu spre trecut și în același timp vedeam și acea fericire din momentele când rămâneai cu el, când îi dădeai întâlnire prezentului, când îl făceai să se simtă atât de special pentru că te are, pentru că îl ai, pentru că te bucuri te prezența lui și pentru că îl asigurai că trecutul nu reprezintă nimic pentru tine și că nu ai putea nicicând să-l lași pentru el. Crede-mă că e atât de îndrăgostit de tine, încât atunci când îl ignori se destramă în mii și mii de bucăți invizibile, dar totuși care îl dor de fiecare dată când îți simte răceala.

Când m-ai invitat să iau loc pe canapeaua ta cea roz în care îți petreci atâta timp cu trecutul, după care tânjești mereu și mereu și când mi-ai zis că e un loc în care te afli când ești atât de fragilă, nu mă așteptam să întâlnesc atâta durere, nu mă așteptam ca durerea aceea să mă copleșească în așa măsură încât să simt că mă sufoc și nu puteam să-ți mai văd scânteia din ochi. Crede-mă draga mea, acela nu e un loc în care ar trebui să stai prea des. E o canapea, care e roză doar pentru ochii lumi. De la depărtare, ar părea că petreci cele mai frumoase clipe pe ea, dar atunci când o atingi doar pentru câteva secunde, simți atâtea frustrări, atâtea nopți nedormite, atâta ură, atâtea strigăte de ajutor, atâtea eșecuri, atâtea picături de sânge care se adună într-un pahar mult prea firav și mult prea mic. Tu nu te vezi dintr-o parte cum arăți atunci când te așezi pe acea canapea, îți pare că îți potolește ranchiuna pe care o simți, durerea ce te distruge, îți oprește lacrimile care curg fără încetare, îți vindecă rănile invizibile, dar de fapt te doboară, te face să te ofilești precum o floare.

În schimb camera în care ne aflăm acum, e ceea ce ai devenit. Sunt reușitele tale. Sunt speranțele într-o viață mai bună ce te schimbă complet. Aici pari a fi doar o copilă lipsită de griji. O copilă care știe că e iubită, protejată. Aici se simte amprenta prezentului atât de vie. Și chiar de nu vrei să recunoști, crede-mă că ești mult mai fericită alături de prezent. Îți iubești enorm prezentul, ceea ce mă face și pe mine să te iubesc, să te vreau alături de mine. Ceea ce ai devenit acum, da e adevărat în mare parte i se datorează trecutului, dar și prezentului, care nicicând nu te lasă singură, care nu pleacă nicăieri, care e cu tine în fiecare oră, minut, secundă, chiar și acum aflându-te cu mine, de fapt ești cu el.

Prezentul credea că dacă te voi vizita te voi face să-ți uiți trecutul, să-l lași pe prezent și să-mi cazi timidă în brațele mele, dar de fapt ceea ce nu știa prezentul e faptul că și tu ai nevoie de el, dar ți-e frică să nu te părăsească așa cum a făcut-o trecutul. Și da, ai dreptate, poate să te părăsească. Nu vreau să te mint. Nu vreau să-ți spun că totul e veșnic, dar ceea ce trebuie să știi e că nu vei afla de ce e în stare până nu-i vei da o șansă, până nu vei risca. Și dacă te va lăsa prezentul, va pleca și nu se va mai uita în urmă, așa cum a făcut-o trecutul, să știi că eu, viitorul, mereu voi fi cu un pas înaintea prezentului și dacă vei vrei să mă vezi, vei știi unde să mă găsești.”

În acel moment, viitorul a ieșit din sufletul meu. M-a pus pe gânduri, da. Nu știam dacă ar trebui să cred ceea ce mi-a spus sau să mă prefac că nu l-am auzit. Am avut o noapte lungă, în care nu am putut să închid ochii ore întregi, dar când am adormit, m-am visat lângă prezentul meu minunat și mi-am dat seama că dacă m-aș trezi într-o dimineață și nu mi-aș mai găsi prezentul lângă mine aș fi mult mai tristă, decât am fost atunci când mi-am pierdut trecutul.  Am înțeles că dacă ar fi să aleg între trecut, prezent și viitor, mereu aș alege prezentul, cel care e mereu lângă mine, fără a fugi nicăieri, fără a fi cu un pas înaintea mea, fără a mă ademeni cu amintirile ce au trecut, fără a mă chema spre ceea ce aș dori să am. El e cu mine acum și aici și asta e tot ce contează.

Trecut, Prezent, Viitor…. Lasă Trecutul să dispară încet încet, nu te mai uita înainte spre Viitorul care-ți zâmbește fugar și apoi aleargă cochet spre alte destinații! Ci trăiește alături de Prezent, care merge alături de tine. Nu merge în spatele tău urmărindu-te, așa cum o face Trecutul și nu merge înaintea ta, așa cum o face viitorul pentru a fugi mereu după el ca să-l poți prinde, și pentru ca mai apoi să-ți dai seama că iar a fugit, iar l-ai pierdut și iar trebuie să-l prinzi. Dar merge alături de tine. Ce poate fi mai frumos decât un prezent care te susține în tot ceea ce faci și care e cu tine în fiecare clipă, pe vecie.

Oameni mici printre oameni mari

silueteSuntem precum o minge în mâinile celor mari. Suntem aruncați dintr-o mână în alta, fără a le păsa că suntem și noi niște oameni ca ei. De cele mai multe ori suntem nevoiți să ne supunem. Fie că respectăm în totalitate ceea ce ne ordonă ei sau fie că mai trecem cu vederea peste anumite puncte, oricum rămânem a fi doar niște marionete.

Suntem în secolul XXI, secolul minunilor am putea să spunem, pentru că nu putem decât să rămânem cu gurile căscate, atunci când vedem ce vedem în jurul nostru. Sigur, e corect, vedem în jurul nostru, ceea ce vrem să vedem. În unele momente încerc să închid ochii pentru a nu observa cât de invidioasă poate fi o persoană sau cât de mult rău poate să facă cuiva. Poate de fapt oamenii îi pedepsesc pe ceilalți pentru necazurile lor, pentru că nu găsesc un alt țap ispășitor mai potrivit și se folosesc tot de specia lor.

Însă ceea ce mă deranjează cel mai mult la specia umană este faptul că uită de unde au venit, uită cine au fost, uită că au trecut și ei prin anumite situații, înainte de a purta coroana pe care au ajuns să o poarte.

Deseori mă întreb cum aș proceda eu dacă aș purta acea coroană? Oare aș fi la fel de rea? Oare oamenii mici la fel m-ar înjura precum o fac eu când cei „mari” își bat joc de mine sau poate ei m-ar iubi? Și atunci îmi dau seama, că orice nu ar face o persoană, pentru unii va fi rea și pentru alții bună. Sau ar mai fi o situație, acest bine nu poate fi oferit oricui și oricând.

Uneori poți să ai cele mai proaste clipe și să te bucurii când apare cineva mic în fața ta și-l „încânți” cu ofurile tale indirecte. Apoi te întrebi: „Oare această persoană merită o astfel de atitudine din partea ta?” După o scurtă meditație și închidere în sine, răspunzi: „Desigur că merită! Pur și simplu ea s-a aflat în momentul cel mai nepotrivit, la locul nepotrivit. „Trebuia” să distrugi moral pe cineva, pentru ca mai apoi tu să te simți bine.”

Îi înțeleg pe oamenii mari, când împărtășesc din starea lor proastă cu adulții mici, însă ceea ce nu înțeleg eu e: „Cum poți să o împărtășești cu niște inocenți copii? Cum poți să-ți bați joc de visurile lor? Cum poți să le zici că sunt niște incompetenți?”.

Da, e tristul adevăr… Aș vrea să-l pot evita cumva, însă sunt zile, în care nu poți nicidecum să-l eviți. Acelea sunt zilele în care soarele e plecat și el pe undeva…

Cu drag, 
G

A fi om sau „neom”?

si-totusi-suntem-oameni2 (1)

De multe ori preferăm să etichetăm pe cineva decât să încercăm să-l înțelegem, să-i descoperim personalitatea și să-l apreciem pentru ceea ce reprezintă. Ne este mult mai ușor să arătăm cu degetul pe cineva decât să-l prețuim, să-l iubim, să-l respectăm pentru că a ajuns până aici, pentru că a avut putere să depășească unele situații dificile.

Viața este o scenă pe care fiecare joacă cum îi place sau cum crede el că ar trebui să joace. Totuși există unele momente în care jucăm prost fără să ne gândim la consecințe sau fără să ne gândim că prin jocul nostru am putea să rănim pe cineva. Ne interesează doar propria noastră personalitate, doar problemele noastre, doar viața noastră, doar satisfacerea propriilor noastre țeluri. Nu știm să dăm o mână de ajutor celui care are nevoie, nu știm să auzim strigătul cuiva, nu știm să salvăm pe cineva. Suntem duri și răi cu cei ce ne înconjoară în cazul în care vedem că ei nu joacă după regulile pe care le dictăm. Nu ne place să fim criticați, dar criticăm. Nu ne place să fim bârfiți, dar bârfim. Nu ne place să fim folosiți, dar folosim și după „aruncăm” acea persoană, de parcă ar fi un simplu obiect, de care nu mai avem nevoie.

Legea după care ne conducem este legea junglei. Câștigă cel ce este mai puternic. Uităm că suntem oameni, uităm că mai avem și inimă, uităm că putem să rănim. Suntem precum niște animale care se luptă pentru a supraviețui. E prea multă invidie, ură, răutate, nedreptate (lista ar putea să continue) în jurul nostru.

Suntem nepăsători față de durerea celor din jur. Trăim într-o societate degradată, o societate în care banul și puterea conduc lumea. Am uitat să mai fim oameni. De fapt nici nu am știut cum ar trebui să fim.

Despre Holden Caulfield și lanul său de secară

de-veghe-in-lanul-de-secara_1_fullsize

Am început să citesc acest roman din curiozitate. Citisem un fragment din manualul de clasa a XII-a, de literatură universală și mi-am zis : „De ce nu? Pare a fi un subiect destul de atrăgător.”. Este un roman despre adolescență și anume despre adolescența rebelă. Criza aceasta se manifestă în mod diferit la fiecare adolescent.

Citind acest roman m-am regăsit în ezitările și căutările protagonistului. Am fost și eu o adolescentă, destul de rebelă, în special în relația mea cu părinții sau chiar și cu anumiți profesori, care păreau a fi destul de superficiali și puneau note doar pentru ochi frumoși. Adolescentul Holden e foarte bun la limba engleză, însă, în ceea ce privește celelalte discipline, nu-și prea dă interesul să le studieze și prin urmare rămâne repetent la al patrulea colegiu, Pencey Prep, unde își face studiile, susținând doar examenul la engleză din cele cinci examene, pe care ar fi trebuit să le susțină.

Holden este un personaj deosebit și aici mă refer la faptul că spune mai mereu ceea ce gândește. Este înzestrat cu o inteligență desăvârșită. Are o minte destul de limpede sau mai bine zis, destul de deschisă spre cunoștințe, pe care o utilizează doar când vrea și în condițiile în care el decide să o facă. Aș putea să-l caracterizez chiar ca fiind rebelul rebelilor, orice subiect care pentru unii ar fi la modă, pentru el e absurd. De exemplu afirmă că ar fi de acord cu persoanele acelea care nu au ce face în general și din cauza aceasta pleacă la cinematograf, însă nu și cu acelea care pur și simplu vor să se ducă la cinematograf, chiar dacă ar avea altceva de făcut.

Holden este atât de înverșunat împotriva școlii, încât în momentul în care descrie al patrulea colegiu, Pencey Prep, zice despre acesta, că ar fi o școală ca oricare altă școală. „Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: (…) „Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară”. Asta să i-o spună lui mutu’. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decât la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau când au venit la Pencey.”

Replicile pline de sarcasm ale adolescentului Holden, sunt cele care te fac să citești cu sufletul la gură pentru a afla ce urmează să se întâmple în viața acestuia sau ce alte replici minunate va mai crea adolescentul nostru rebel, protector, al lanului de secară și al inocenței copiilor.

Acest roman autobiografic incită cititorul să descopere adevărurile ascunse dincolo de sufletul lui Holden și să evadeze în copilăria sau adolescența, care au dispărut fără urmă.

Cu drag, 
G

Este oare vina sistemului de învățământ sau a societății?

Scopul acestui articol nu este de a critica societatea, profesorii sau elevii. Scopul acestui articol este de a relata cum stau lucrurile în realitate.

Am fost profesoară timp de un an. Nu știu dacă am reușit să fiu un profesor bun sau nu, însă am încercat să fac tot posibilul ca materialul pe care îl predau elevilor să fie atractiv. Ceea ce m-a dezamăgit a fost faptul că adolescenții nu-și dau interesul vizavi de ceea ce profesorul încearcă să le explice. Deci, pentru cei care zic că profesorul nu știe cum să-și facă lecția interesantă și nu știe cum să-i atragă pe elevii săi, vă zic eu din experiență proprie că nu e totul atât de simplu și nu e doar profesorul vinovat pentru ceea ce se întâmplă în clasă.

Elevii, din păcate, nu mai știu ce înseamnă să înveți cu responsabilitate. Da, sunt de acord, informația pe care o găsim în manualele școlare vechi, nu mai este atât de actuală. Deseori sunt teme plictisitoare și uneori chiar nu știi ce ar trebui să faci, pentru a motiva elevul să se implice în activitățile pe care încerci să le organizezi, având în vedere materialul din care trebuie să te inspiri.

În plus ar trebui să mai ținem cont și de faptul că în momentul în care un profesor încearcă să realizeze ceva mai diferit, decât ceea ce se face de obicei la o lecție, elevii nu știu să aprecieze, pentru că ei s-au învățat să se supună doar profesorilor autoritari. În cazul în care un profesor încearcă să le arate că totul depinde de ei, că ar trebui să se implice în discuțiile din timpul orei, ei își scot telefoanele pe masă și cred că nimeni nu-i vede, de parcă toată viața lor ar depinde de acel telefon.

După cum am menționat mai sus, chiar sunt de acord cu faptul că programa școlară nu mai este atât de atractivă, însă având în vedere că am fost și eu elevă, știam că există lucruri pe care trebuie să le faci, fie că vrei, fie că nu, pentru că în viață nu poți să faci numai ceea ce vrei, dar și ceea ce trebuie. De multe ori faptul că înveți ceva ce nu-ți place, te ajută cel puțin, din punct de vedere intelectual, să te dezvolți, ți se „deschide mintea”, pentru că anumite informații explicate în fiecare an, sunt înțelese diferit sau înțelese în realitate, cu trecerea timpului. Începi să privești lucrurile cu alți ochi, să prețuiești altfel anumite situații, anumite persoane, anumite momente. Și nu ar trebui să uităm că îți dezvolți vocabularul.

Atunci când îi rogi să-și exprime părerea despre un subiect destul de actual, din cauza faptului că nu citesc, nu știu cum ar trebui să o facă sau repetă ca papagalii opinia pe care alți colegi au împărtășit-o. Elevii vor ca ceea ce se predă să fie cât mai interactiv, dar ei nu se implică, nu-și ajută profesorul.

Dragii mei să știți că profesorii se pregătesc pentru voi, vor să vă ajute pe voi să deveniți niște personalități și nu doar de ochii lumii, ci în adevăratul sens al cuvântului. Dacă există profesori care nu se conduc după acest principiu, acesta deja e un alt subiect, la fel de dureros, precum lipsa dorinței voastră de a vă implica.

Totuși țin să le mulțumesc elevilor mei, celor buni, celor care m-au respectat și au încercat să se implice în ceea ce le-am pregătit. Știu că orele mele nu au fost perfecte, dar cel puțin am încercat să vă ajut să deveniți mai deschiși către informație. Primiți informația pe care v-o predau profesorii voștri, fiți atenți la ore și lăsați telefoanele alea. Știu că suntem în secolul tehnologiilor și că sunteți experți în domeniu, dar vorba ceea : „Ce e prea mult, strică!”.

12842365_830382590405135_1376212454_o