Tu ai fi zburat?

Se deschise ușa, apăruse o posibilitate de a fugi. Ar fi putut să dispară fără să se mai uite în urmă, fără să-i mai pese, fără să mai privească spre trecut și totuși parcă ceva o atrăgea să mai rămână, parcă ceva o chema înapoi. Un ecou trist al trecutului care o implora să nu-și ia zborul. Nu știa ce să facă, să plece sau să rămână pentru totdeauna? Și dacă ar pleca, nu s-ar mai întoarce cu siguranță, însă dacă va rămâne, cine știe dacă va mai avea o altă posibilitate să plece? Era într-o dilemă care o făcea să-și dorească un mic ajutor de undeva, un ajutor care să o salveze de propria ei decizie.

Toți anii în care se aflase în acea colivie, au făcut-o să fie dependentă de el, de acel spațiu închis în care se afla. Privea printre acele gratii întrebându-se cum ar putea să fie dincolo de ele, dorindu-și să știe, dorindu-și să aibă posibilitatea să le părăsească măcar pentru puțin timp sau uneori pentru totdeauna și acum că și-a văzut visul devenit realitate ceva nu o lăsa să-și realizeze dorințele în întregime.

A privit în ambele direcții fiindu-i frică să nu-l vadă sau poate sperând că îl va vedea pentru a nu o lăsa să-și ia zborul. Și nu l-a văzut, însă ceva totuși o împiedica să zboare! De ce să nu o facă, dacă are posibilitatea? Își zicea în gând: „Zboară fraiero, zboară cât mai poți! ” După alte câteva minute în liniște a ajuns la concluzia că poate el stă undeva și o pândește, ca în momentul în care ea va decide să-și ia zborul, el să apară de undeva și să zică : „Haaa, ai crezut că te las să o faci? Chiar ești o fraieră!” Poate el vrea doar să vadă cât de mult ea îl iubește, poate este doar o ispită? Dacă este doar o iluzie apărută în fața ei, precum apa într-un deșert? Poate nu sunt lucidă? Poate visez? Pentru a vedea dacă este adevărat ceea ce i se întâmplă, s-a ciupit: „Auuu, calmează-te! Ce faci? Cred că visez! Trezește-te!”

Se afla la răscrucea dintre vis și realitate, dintre evadare / libertate și spațiul acesta semiînchis, care o chinuia cumplit și nu știa care ar trebui să fie decizia pe care ar trebui să o ia. Și parcă ar pleca, și parcă ar sta?! Încerca să-și amintească toate momentele frumoase pe care le-a petrecut aici, închisă, alături de el. Și-a dat seama că i-a lipsit enorm de mult libertatea. Poate nici nu au existat clipe fericite? Poate neavând un alt destin, a încercat să se agațe de el și de ceea ce îi oferă pentru a crede că este fericită. Poate fericirea ei fusese doar o iluzie?

A încercat să-și amintească cum a fost de la început și spre marea ei mirare nu putea să-și aducă aminte cum se simțise, de parcă acele prime clipe, zile, săptămâni nici nu ar fi existat. A fost doar o simplă existență, fără a simți că există de fapt. Și-a dat seama că sufletul ei nu mai putea să îndure acea existență fără sentimente pozitive, acea existență în care sufletul îi stătea în genunchi și l-a ales pe el, și-a dedicat în  întregime ceea ce credea ea că ar fi viața ei. A fost precum un sacrificiu dăruit lui, LUI, care nici măcar nu avea probabil nevoie de ea, dacă a răpit-o fără măcar să o întrebe, dacă ea dorește să rămână pe vecie legată de el, fără aripi, sau nu?

Simțea furia care îi întuneca vederea. Și-ar fi dorit să-l prindă și să-l închidă, ca să înțeleagă prin ce a fost nevoită să treacă. Și totuși a decis, va pleca. Nu-și va lua nimic din viața petrecută aici, doar va pleca.

Și-a luat zborul, a zburat prin camera mare, care i se părea a fi întregul univers, nici nu a înțeles că după acel geam există o altă lume.

Când s-a întors, a găsit-o în colivie, cu acea ușă deschisă. A privit-o lung și i-a zis : „Cred că nu doreai să fugi de aici, nu? ”

Anunțuri

Sunt doar o simplă cameră… Depinde de tine dacă vrei să rămâi cu mine sau ba…

Intrase în mine, fără ca măcar să bată în ușă, fără a se descălța.  Priveam cum aruncă lucrurile sale pe jos,  pe pat, pe masă,  de parcă nici nu existam.  Eram nedumerită. Persoana care locuia în mine cu câteva luni în urmă era diferită. Mă respecta, avea grijă de mine, se simțea norocoasă că o încălzesc și că nu o las la greu, vedeam un fel de iubire în privirea ei. Știam că am valoare.

Acum totul s-a schimbat.  E praf în jur, lucrurile roiesc pe podea, pe pat, în dulap. Nu sunt deloc îngrijită.  Mă simt murdară.. Sincer, nu mai suport. Știu că în trecut am zis că voi accepta orice, numai să nu fiu singură, acum însă aș prefera să fiu goală, decât cu un așa individ în mine.

Fie că ne vine să credem sau nu,  suntem asemănători unei camere.  Aşa precum noi avem un suflet și dorim ca cineva de încredere în momentele critice să aibă grijă de noi, aşa sunt și camerele, au și ele suflete.

De-a lungul anilor am avut ocazia să locuiesc în diferite camere: camere în care mă simțeam în plus,  eram privată de libertate, camere în care mi se dădea de înțeles de la început că nu am drepturi depline,  camere din care abia așteptam să plec,  camere în care trebuia să fiu cât mai silențioasă, dar în care mă simțeam aproape ca acasă, camere în care nu-mi plăcea design-ul,  dar în care puteam să fiu aproape eu,  camere în care îmi ascundeam eul mai mult de 50%. Totuși am cunoscut și camere în care eram eu 100%, aveam timpul și spațiul meu privat și de care mă îndrăgostisem înnebunitor de mult. Din păcate astfel de camere în care să te simți tu, sunt foarte puține.

Sunt camere care îți impun să te modelezi după ele, pentru a te putea potrivi, camere alături de care nu poți să exiști prea mult, pentru că îți fură din identitate.  Îți refulează dorințele, ambiția, te ajută să cazi și să nu te mai ridici. Dar sunt și camere care te ajută să te descoperi, să-ți cunoști adevăratul eu, să te simți protejată de răutățile lumii, de frigul societății sau de atenția sufocantă a cuiva față de tine.

Din această cauză avem tendința de alege ce e mai bun pentru noi și ce ni se potrivește. Nu are rost să rămânem într-o cameră care nu ne reprezintă. Prin urmare,  procesul se desfășoară în felul următor : Intrăm într-o cameră, dacă ne place design-ul rămânem, în cazul în care nu ne place, ieșim și căutăm o cameră cu un design mai atrăgător.

Însă există și camere în care suntem nevoiți să rămânem pentru o perioadă mai lungă de timp din cauza inexistenței altei posibilități. Sau dimpotrivă, camere al căror interior ne place și în care decidem să locuim câteva luni sau ani, pe care însă o etichetăm chiar de la început ca fiind doar temporară.

Există camere mici sau mari, calde sau reci și camere în care te simți ca acasă și niciodată nu ai vrea să le lași în urmă.

În trecut,  remarcasem faptul că anumite persoane îmi populau camera o scurtă perioadă de timp,  apoi fără ca măcar să-și ia toate lucrurile,  plecau și o lăsau goală. Începusem să mă întreb ce e în neregulă cu design-ul meu interior? Începusem să fac modificări, să fac persoanele care vor păși în camera mea să se simtă confortabil, să nu mai dorească să plece și cu toate astea ele intrau,  locuiau o perioadă se bucurau de tot ce le ofeream și totuși decideau să plece în căutarea unei camere cu un interior diferit de al meu.

Mă întristasem îngrozitor de mult.  Apelasem la diferiți specialiști,  le ceream sfaturi… Dureri de cap, ce să mai vorbim?!

În pofida tuturor sfaturilor și ideilor creative pe care le aplicam, ei pur și simplu plecau.

Abia peste câțiva ani, am înțeles că nu sunt eu problema de fapt,  ci ei.  Nu puteau să rămână pentru că doreau să descopere alte camere,  doreau alte peisaje să admire prin geam, aveau prea mult timp pentru ca să se poată mulțumi doar cu mine, pentru ca să mă poată prețui și aprecia pentru ceea ce le pot oferi.

Camera mea nu era creată pentru ei, era creată pentru persoanele care aveau într-adevăr nevoie de mine.  Știam că acolo undeva există locatari potriviți pentru mine și ea.

Foto

Cu drag,
Georgiana

Mă auzi? (1)

E dimineață, te caut și nu te găsesc. În pat nu te afli, în cameră la fel, oare unde ai plecat? Mă ridic încet din pat, te strig, însă tu nu mă auzi, nu-mi răspunzi. Presupun că ai plecat până la magazin sau poate ești în duș, sau poate ești în biroul tău, încerci să termini vreun document, așa cum faci de obicei, fără să auzi ce se întâmplă în jurul tău. Te caut dragul meu și nu te găsesc.

Încep să te caut prin apartament. Intru în bucătărie și te întreb încet: „Ștefan, unde ești? Dacă te găsesc fără să-mi răspunzi, te pedepsesc!”. Și iarăși nici un răspuns. De ce nu-mi răspunzi? Intru în duș, nici acolo nu ești: „Ștefan, să știi că nu e amuzant, deloc. Arată-te!”. Intru în biroul tău, lumina e aprinsă, o mulțime de documente de ale tale sunt aruncate pe jos: „Ștefan, dacă ești aici, răspunde-mi!”. E liniște, o liniște infinită în jurul meu. Inima îmi bate mult prea tare, nu știu cum să mi-o opresc. „Ștefan, scumpule, unde ești?”.

Am decis să intru în camera pentru oaspeți. Și aici lumina e aprinsă. Nu pot să înțeleg ce se întâmplă, de ce să fie lumina aprinsă, iar tu să nu fii aici? Doar mereu mă cerți dacă o uit aprinsă. Decid să mă reîntorc în dormitorul nostru, poate în timp ce te căutam, tu ai revenit. Mă îndrept spre camera noastră cu pași înceți, decid să te sperii și apoi să te pedepsesc cum nu am mai făcut-o niciodată. Intru și observ că plapuma noastră e pe jos, lumina e aprinsă și tu nu ești. Oare înnebunesc? Din câte îmi amintesc, nu am aprins-o când am ieșit.

Încerc să fiu atentă la ce se întâmplă în jur,  poate îl prind în momentul în care se îndreaptă tiptil spre o altă cameră, dar nu aud nimic. Decid să îl sun,  însă aud soneria telefonului lui.  E prima dată când și-l uită acasă.

Încerc să mă calmez, mă așez în fotoliul din biroul lui și îmi vine o altă idee. Poate mi-a scris vreun bilețel, pe care nu l-am observat. Intru iarăși în fiecare cameră din apartament și nu observ nimic. Poate o fi în baie lipit pe oglindă. Intru în baie, ies aburi din duș, ciudat. Când privesc spre oglindă observ amprenta unei mâini, mă sperii și încerc să fug, dar alunec și cad pe jos. Mă apucă un acces de panică, tremur toată, mi se face rău. Ce naiba se întâmplă aici? Poate visez? Trezește-te! Trezește-te pentru numele lui Dumnezeu! Decid să-mi dau o palmă ca să mă trezesc. Auuu, doare!

Încerc să-mi explic fenomenul misterios, care numai ce mi s-a întâmplat. Pur și simplu niciodată nu am crezut în existența unor ființe supranaturale sau a unor lumi paralele. Cu toate acestea, persoane apropiate mie, mi-au poveetit niște situații bizare care li s-au întâmplat.

V. visase timp de câteva nopți un chip de femeie bătrână și hidoasă, iar într-o dimineață, când a deschis ușa camerei sale s-a ciocnit cu prezența ei. Speriat puțin şi neștiind ce să creadă,  i-a povestit prietenei sale. Știți care a fost întrebarea ei : „Este vorba despre o femeie în vârstă cu păr roșcat şi fața enorm de urâtă?”. V. a rămas șocat, era chiar ea, femeia din visurile lui și de care se ciocnise în fața ușii.

O altă situație a avut loc într-o zi în care ei doi se aflau în vizită la niște prieteni de-ai lor. Vorbeau despre niște documentare pe care le-au privit, al căror subiect erau duhurile rele și cele bune.

În acel moment vorbeau despre faptul că duhurile bune îi protejează pe apropiații pe care i-au lăsat în urmă. Prietena lui după câteva minute s-a dus să probeze o rochie pe care D. a îmbrăcat-o o singură dată și de atunci stă tristă în garderoba ei. C. și-a dezbrăcat pantalonii și dintr-odată a simțit ceva mic și rece pe laba piciorului ei. Era crucea lui V. al cărui lanț în acea zi se rupsese și pe care C. era sigură că V. o pusese sus pe dulapul din camera lor.

Fără să-și aducă aminte că era fără pantaloni, C. a ieșit din acea cameră strigându-l pe V. , care a început să râdă de fapta ei .

După ce i-a povestit ce i s-a întâmplat, V. nu mai era atât de amuzat, ci mai degrabă surprins de ceea ce îi fusese destăinuit.

Peste câteva ore D. împreună cu prietenul ei, le-au propus să-i ducă acasă. Pe drum A., de la prea multă oboseală a ațipit la volan și era să lovească un copac.

Să fi fost o coincidență sau nu ruperea lanțului crucii și găsirea ei, nu avem de unde să știm. Însă cu siguranță există fenomene, situații pe care niciodată nu ni le vom putea explica.

Cu drag, 
Georgiana

 

Despărțirile, dragă L, să știi că dor

Cu ceva timp în urmă doream să scriu un articol despre plecări : Plecările sunt alea care dor. De fapt nu dor plecările, ci despărțirile de cei dragi.

Dacă pleci undeva și nu există persoane de care să te atașezi, privești totul mult mai detașat. În cazul în care ai întâlnit cel puțin o singură persoană pe care o respecți și o apreciezi, cele care dor sunt despărțirile. Și … uneori… dor prea mult.

Când știi că joi pleci, după ce ai stat câteva luni, săptămâni sau zile, începi să te gândești obsesiv că uite iarăși trebuie să pleci. Iarăși trebuie să lași în urma ta locuri și mai ales suflete dragi ție. Îți refaci bagajele și închizi ușa în urma ta.

Și faza e că în anumite locuri știi cu siguranță că vei reveni sau că vei revedea acei ochi frumoși care te-au încurajat mereu, acele zâmbete care ți-au inspirat speranță, acele brațe care ți-au oferit protecție, acele mirosuri care ți-au marcat în suflet chipul unei persoane, acele glasuri care ți-au împărtășit din experiența și dragostea lor profundă pentru tine.

L îmi zice mereu că nu trebuie să trăiesc în trecut, că trebuie să privesc doar spre viitor și să trăiesc în prezent. Să gust fiecare moment care mi se oferă cu satisfacție deplină, fie el fericit sau fie el dureros. Cu toate acestea dragă L, să știi că sunt zile în care ai nevoie de anumite persoane în viața ta, persoane de care te despart mii de km. Vrei să împărtășești ceea ce ți s-a întâmplat, să te bucuri cu ei, să râzi de momentele amuzante sau să plângi, descărcându-te sufletește fiind în compania lor. Și crede-mă dragă L, că nu poți să plângi cu oricine.

De multe ori nu realizăm care este importanța unor persoane, lucruri sau locuri din viața noastră. De obicei după ce le pierdem sau suntem nevoiți să le părăsim, apare dorința aceasta înnebunitor de chinuitoare de a opri timpul în loc și de a trăi mult mai intens ceea ce ni s-a oferit, de a prețui și a aprecia mult mai mult persoanele și lucrurile care ne-au fost oferite.

Deseori mi-am dorit să stau la o masă cu toți cei dragi, de sărbători, însă din păcate, de mult timp nu am mai avut parte de reuniuni în familie. Și e trist, pentru că toată lumea într-o bună zi pleacă. Rămâi doar tu cu tine. Doar tu nu te părăsești nicicând.

Există persoane de care știi că vei fi mereu departe. Pentru că au ales alte țări, alte orașe, alți oameni care le sunt mult mai dragi sau poate tu ai ales altă cale, decât cea pe care au ales-o ei.

Suntem niște păsări călătoare, iar uneori zburăm orientându-ne după direcția vântului.

De aceea dragă L, mă destăinui, recunoscând că de fapt cea care te face să privești în trecut și să răsfoiești printre amintiri, nu este cu siguranță dorința de a evita prezentul, ci este de fapt dorul mistuitor și lipsa persoanelor, de care ai nevoie în anumite minute, ore, zile …

Cu drag, 
 Georgiana

Și vin … și pleacă…

 

Ușa e deschisă, intră cine poate, pleacă cine vrea… Nu poți să-i ții mai mult decât e cazul. Poți să le oferi tot, poți să-i alinți cu tot ce e mai delicat, poți să le satisfaci orice poftă și oricum ei pleacă… Te lasă cu ușa deschisă, casa pustiită, patul gol …

Te uiți spre ușă încontinuu, aștepți, mai speri, poate poate s-or întoarce, poate te-or chema de după ușă, poate îți vor striga de pe scări, poate vei auzi pași care se apropie tiptil tiptil…

Însă nu vine nimeni, nimeni nu se mai întoarce, dacă a decis să plece… Privești prin geam oamenii care trec pe stradă și mai speri să-i mai vezi… Le dai nenumărate șanse: „Dacă acum se întorc, promit că o să-i fac să mai rămână… Promit să … ”.

Și … nu mai vin, dacă au plecat…

Și vin .. și pleacă… Nu mai poți să știi dacă cei care au venit sunt cei potriviți sau dacă sunt cei pe care i-ai așteptat. Uneori te întrebi de ce au intrat, ce au vrut să vadă la tine dacă au făcut-o doar temporar? Apoi îți dai seama că nu ar trebui să gândești așa. Nu e corect pur și simplu. Fiecare are dreptul să intre dacă își dorește și să plece la fel. Chestia e că nu trebuie să le oferi atât de multe până când nu îți garantează că au de gând să se stabilească cu traiul pentru totdeauna pe strada ta, în casa ta …

Trece o zi, două, nouă … și decizi să închizi ușa, să nu-i mai primești. Ai așteptat mult prea mult, ai obosit. Casa nu mai e pustie, patul parcă nu mai e gol. Te vindeci și atunci vin alții, pe care îi tratezi la fel de frumos. Și cu toate astea nu poți să știi dacă au de gând să rămână pentru totdeauna sau dacă vor alege calea cea mai ușoară, să plece …

Trecut, prezent, viitor …

fa9f11aadbace3925bdef7c41863ef42

Și vine o zi când totul nu mai este așa precum a fost. Și îți pare rău că timpul trece, fără încetare, fără a avea un buton pe care să scrie STOP și pe care să poți să apeși când totul decurge mult prea repede. Și e păcat, pentru că sunt momente pe care ai vrea să le trăiești mereu și mereu.

„Cu părul în vânt, prezentul se îndreaptă galeș spre viitor și lasă în urmă trecutul, care nu mai reprezintă acel amant ideal de care să mai aibă nevoie. Viitorul este pentru prezent cel mai râvnit amant, însă un amant care nu vrea să se lase cucerit. Prezentul fuge de trecut spre viitor și care ar fi sensul? Oricum viitorul nu va lăsa garda jos, nu va accepta să devină amantul ideal al prezentului.”

Trecut, prezent, viitor … Când ești în prezent, de multe ori faci greșeala de a te ține strâns legat printr-un fir invizibil de acel trecut care părea cândva atât de fermecător. Și ai mai vrea să mai guști din el câte o mică bucățică, atunci când prezentul nu mai este atât de încântător precum ai vrea să fie. Însă apoi îți dai seama că nu e corect față de prezent, să-l înșeli mereu și mereu cu acel trecut îndepărtat, dar ce să mai zicem față de viitor, care observă scânteia-ți din ochi atunci când vorbești despre acel Trecut, care te înnebunește atât.

Și apoi îți mai aduci aminte că acel trecut te-a mai și rănit, te-a făcut să suferi, să te doară și cu toate acestea sunt zile când îl preferi pe el. Și atunci prezentul te întreabă: „De ce? De ce dintre trecut și viitor, îl alegi mereu pe cel mai nemernic dintre ei, pe cel care știi că te-a rănit? De ce faci asta? Te-aș înțelege dacă ai alege viitorul, care este atât de imprevizibil. Viitorul îți poate oferi ceea ce trecutul nu a putut să-ți ofere. Dacă ar fi să alegi între noi trei, alege-l pe al treilea! Alege viitorul și nu te mai uita atâta în urma ta, spre ceea ce a fost, spre ceea ce ar fi putut să fie. Trecutul e depășit. Închide ochii și pășește încet spre viitor. Numără fiecare pas pe care îl faci, atent și ține cont că totul depinde doar de tine și de acel viitor frumos care se află în fața ta. Uită-ți trecutul! Ia-mă de mână și hai să pășim împreună spre viitorul mult dorit!”

Și vine o zi când îmi dau seama cât de mult suferă prezentul din cauza alegerilor pe care le fac, din cauza că prefer trecutul. Și știu că nu ar trebui să mă supăr pe prezent, pentru că el nu mă poate înțelege, el nu știe de ce sunt atât de atașată de trecutul despre care el îmi zice că e îndepărtat. Și nu e vorba că nu aș fi atrasă de viitor sau că nu-mi iubesc prezentul. E vorba despre faptul că uneori mă înspăimântă viitorul atât de mult. Nu pot să am încredere în el că nu m-ar face să sufăr așa cum a făcut-o trecutul când era și el un viitor.

Deseori prezentul îmi zice că nu sunt atât de deschisă față de el, că nu mai suntem deschiși unul față de altul. „Nu mai comunici cu mine. Eu vreau să comunicăm. Eu vreau să te înțeleg, dar chiar nu pot să fac asta, dacă nu mă lași să te cunosc mai bine, dacă nu te deschizi. Lasă-mă să gust mai mult din tine și din ceea ce ești! Deschide-ți sufletul față de mine și lasă-mă să intru.”

Și vine o altă zi în care bătăile în ușa sufletului meu sunt atât de zgomotoase, atât de dureroase. Chiar nu mai pot să le suport, vreau să înceteze! De ce le aud în ultimul timp mereu și mereu, nu vreau să le mai aud, nu vreau să le mai simt. Mi-am permis să privesc prin broasca ușii mele și să văd cine se află acolo. Mă așteptam să-mi văd prezentul stând în genunchi lângă ușa mea și implorându-mă să-i deschid. Dar cine credeți că era? Era viitorul care îmi părea atât de provocator, atât de irezistibil, încât nu am putut să nu-i deschid. L-am invitat înăuntru, i-am oferit cel mai confortabil loc din sufletul meu: canapeaua mea roz, cea în care mă ascund atunci când trecutul mă omoară de dor și îmi răvășește toate gândurile, tot ce am obținut până atunci. Însă în clipa în care viitorul a pășit spre acea canapea, a simțit toată încărcătura aceea emoțională și mi-a zis că ar prefera să stea undeva unde de obicei trăiesc doar momente fericite. Atunci l-am invitat să meargă cu mine spre camera în care exist eu cea fericită. Nu puteam să nu-i simt entuziasmul din privire când a intrat acolo.

Și nu puteam să-i înțeleg entuziasmul acela, zâmbetul ce îi apăruse pe buze, scânteia din ochi… Am avut atunci câteva clipe de liniște, care au fost atât de profunde. Am văzut reveria din ochii viitorului. „Cu toate că are o cameră atât de frumoasă, atât de primitoare, atât de veselă, de ce oare m-a dus de la început pe acea canapea roz, care e îmbibată cu atâta suferință? Suferință care m-a făcut să intru într-o depresie neliniștitoare și vedeam și pe chipul ei, acel surâs trist, acea scânteie din ochi stingându-i-se încet încet. În momentul în care m-a condus spre o altă cameră, cameră în care mă aflu acum, i-am văzut sclipirea din ochi. Și acei ochi căprui, credeți-mă că deveniseră în acel moment atât de fermecători, nu puteam să nu mă entuziasmez, nu puteam să nu devin atât de fericit. De parcă ceea ce simțea ea în acel moment se oglindea în mine. Și în acea clipă nu am putut să nu mă îndrăgostesc de ea. Ea, acea copilă visătoare, plină de entuziasm, de dorințe arzătoare, optimistă și atât de pozitivă. Sufletul meu se zbătea în mine de la atâta fericire, de la atâția fluturi ce-mi zburau prin stomac. Iar sufletul meu chicotind își puse ochelari în formă de steluțe.”

A trecut atâta timp de când viitorul a intrat în această cameră cu pereți portocalii. Mi-a admirat fotografiile de pe birou, de pe pereți. A analizat fiecare colțișor și atunci mi-am dat seama cât de mult mă admiră și nu puteam să înțeleg de ce? Nu puteam să înțeleg de ce un viitor atât de minunat ar putea să-mi admire atât de mult prezentul și de ce putea să se sperie de momentele urâte din trecut, doar ele au fost cele care m-au  făcut să fiu mai puternică?

Dintr-o dată viitorul sparge tăcerea care ne înconjura și un glas adorabil și atât de bărbătesc îmi spuse că atunci când prezentul îl întâlnise într-o zi și îl implorase să-mi facă o vizită, nu se gândise că ar putea să se îndrăgostească de ceea ce o să vadă. „Nu credeam că aș putea să mă îndrăgostesc de ceea ce vedeam în ochii prezentului. Vedeam acea durere din ochii lui: faptul că fugeai mereu și mereu spre trecut și în același timp vedeam și acea fericire din momentele când rămâneai cu el, când îi dădeai întâlnire prezentului, când îl făceai să se simtă atât de special pentru că te are, pentru că îl ai, pentru că te bucuri te prezența lui și pentru că îl asigurai că trecutul nu reprezintă nimic pentru tine și că nu ai putea nicicând să-l lași pentru el. Crede-mă că e atât de îndrăgostit de tine, încât atunci când îl ignori se destramă în mii și mii de bucăți invizibile, dar totuși care îl dor de fiecare dată când îți simte răceala.

Când m-ai invitat să iau loc pe canapeaua ta cea roz în care îți petreci atâta timp cu trecutul, după care tânjești mereu și mereu și când mi-ai zis că e un loc în care te afli când ești atât de fragilă, nu mă așteptam să întâlnesc atâta durere, nu mă așteptam ca durerea aceea să mă copleșească în așa măsură încât să simt că mă sufoc și nu puteam să-ți mai văd scânteia din ochi. Crede-mă draga mea, acela nu e un loc în care ar trebui să stai prea des. E o canapea, care e roză doar pentru ochii lumi. De la depărtare, ar părea că petreci cele mai frumoase clipe pe ea, dar atunci când o atingi doar pentru câteva secunde, simți atâtea frustrări, atâtea nopți nedormite, atâta ură, atâtea strigăte de ajutor, atâtea eșecuri, atâtea picături de sânge care se adună într-un pahar mult prea firav și mult prea mic. Tu nu te vezi dintr-o parte cum arăți atunci când te așezi pe acea canapea, îți pare că îți potolește ranchiuna pe care o simți, durerea ce te distruge, îți oprește lacrimile care curg fără încetare, îți vindecă rănile invizibile, dar de fapt te doboară, te face să te ofilești precum o floare.

În schimb camera în care ne aflăm acum, e ceea ce ai devenit. Sunt reușitele tale. Sunt speranțele într-o viață mai bună ce te schimbă complet. Aici pari a fi doar o copilă lipsită de griji. O copilă care știe că e iubită, protejată. Aici se simte amprenta prezentului atât de vie. Și chiar de nu vrei să recunoști, crede-mă că ești mult mai fericită alături de prezent. Îți iubești enorm prezentul, ceea ce mă face și pe mine să te iubesc, să te vreau alături de mine. Ceea ce ai devenit acum, da e adevărat în mare parte i se datorează trecutului, dar și prezentului, care nicicând nu te lasă singură, care nu pleacă nicăieri, care e cu tine în fiecare oră, minut, secundă, chiar și acum aflându-te cu mine, de fapt ești cu el.

Prezentul credea că dacă te voi vizita te voi face să-ți uiți trecutul, să-l lași pe prezent și să-mi cazi timidă în brațele mele, dar de fapt ceea ce nu știa prezentul e faptul că și tu ai nevoie de el, dar ți-e frică să nu te părăsească așa cum a făcut-o trecutul. Și da, ai dreptate, poate să te părăsească. Nu vreau să te mint. Nu vreau să-ți spun că totul e veșnic, dar ceea ce trebuie să știi e că nu vei afla de ce e în stare până nu-i vei da o șansă, până nu vei risca. Și dacă te va lăsa prezentul, va pleca și nu se va mai uita în urmă, așa cum a făcut-o trecutul, să știi că eu, viitorul, mereu voi fi cu un pas înaintea prezentului și dacă vei vrei să mă vezi, vei știi unde să mă găsești.”

În acel moment, viitorul a ieșit din sufletul meu. M-a pus pe gânduri, da. Nu știam dacă ar trebui să cred ceea ce mi-a spus sau să mă prefac că nu l-am auzit. Am avut o noapte lungă, în care nu am putut să închid ochii ore întregi, dar când am adormit, m-am visat lângă prezentul meu minunat și mi-am dat seama că dacă m-aș trezi într-o dimineață și nu mi-aș mai găsi prezentul lângă mine aș fi mult mai tristă, decât am fost atunci când mi-am pierdut trecutul.  Am înțeles că dacă ar fi să aleg între trecut, prezent și viitor, mereu aș alege prezentul, cel care e mereu lângă mine, fără a fugi nicăieri, fără a fi cu un pas înaintea mea, fără a mă ademeni cu amintirile ce au trecut, fără a mă chema spre ceea ce aș dori să am. El e cu mine acum și aici și asta e tot ce contează.

Trecut, Prezent, Viitor…. Lasă Trecutul să dispară încet încet, nu te mai uita înainte spre Viitorul care-ți zâmbește fugar și apoi aleargă cochet spre alte destinații! Ci trăiește alături de Prezent, care merge alături de tine. Nu merge în spatele tău urmărindu-te, așa cum o face Trecutul și nu merge înaintea ta, așa cum o face viitorul pentru a fugi mereu după el ca să-l poți prinde, și pentru ca mai apoi să-ți dai seama că iar a fugit, iar l-ai pierdut și iar trebuie să-l prinzi. Dar merge alături de tine. Ce poate fi mai frumos decât un prezent care te susține în tot ceea ce faci și care e cu tine în fiecare clipă, pe vecie.

Cuvintele săltărețe

Au fost odată ca niciodată 10 cuvinte săltărețe. Primul care a ieșit în cale era „Ceva”. Acest Ceva se simțea bine oriunde se afla, se credea regele celorlalte cuvinte și de fapt nu știa că mai există și altceva. Acest cuvânt avea o semnificație învăluită de mister. De fiecare dată când cineva zicea „ceva”, nimeni nu știa cu ce ar trebui să-l echivaleze. În momentul în care un părinte îi zicea copilului său : „Ți-am adus ceva!”. La ce credeți că s-ar putea gândi acel copil? El definește cuvântul ceva prin niște dulciuri, o jucărie super șmecheră, un joc minunat, sau altceva care să-l bucure. În cazul în care un băiat îi scrie un mesaj unei fete: „Ți-am lăsat acolo ceva.” Prima întrebare a fetei va fi: „Unde acolo?” și apoi „Ceva? Ce anume?”. Sărmanul băiat nu știu cum va putea să țină secret acel mister. Un singur cuvânt, însă cu o semnificație atât de ambiguă.

Al doilea cuvânt săltăreț care ne înnebunește o dată cu apariția lui este „Sufletul”. Sufletul știe că este important pentru cei din jur. Atunci când ei fac fapte bune, el emană căldură și luminozitate, însă în cazul în care cineva face o faptă rea, sufletul devine întunecat, răutăcios precum o ispită care a izbândit, un mic șarpe care a reușit să-i fure mințile până și lui Adam.

Un cuvânt modest, care își făcuse apariția în povestea noastră este cuvântul „Mai”. Stai puțin, mai? Mai, adică luna mai sau mai adverb? Identifică-te, cuvânt năucitor! Cuvântul „Mai” însă mergea înainte fără să-i pese că cineva ar putea să-l strige sau că cineva ar putea fi interesat de modesta lui prezență.

Cuvintele mergeau în șir indian și uneori ai fi dorit să stai de vorbă cu ele, însă ele te salutau făcându-ți cu mâna sau pur și simplu zâmbindu-ți. Un astfel de cuvânt era „Numele”, care știa că este unic, că este purtat de fiecare locuitor al acestui pământ, dar mai știa că fiecare purtător al unui nume avea ceva deosebit și nicidecum nu puteai să-i confuzi. L-am rugat să mai stea lângă mine, să-mi povestească istoria lui, însă el mi-a arătat ceva într-o direcție opusă lui și a zbughit-o.

Următorul cuvânt era mult mai țanțoș, clipea de câteva ori și mă privea de sus. Ce poate oare să facă un „eu” mic în lumea lui mare. Cuvântul „Domnule” era admirabil, te uitai la el și știai că nu poți să nu te îndrăgostești. Era mândru, pășea înainte cu niște pași grăbiți, zicându-mi parcă din gesturi și mimică cât de important e timpul lui și cât de important este el însuși. Pentru a-l măguli, i-am adresat o întrebare cât se putea de fermecător: „Mult stimatule domn, aș vrea și eu un interviu de la dvs? ”. Atunci el parcă înnebunit de replica mea a luat loc pe unul dintre acele scaune negre, pe care le-am arătat tuturor cuvintelor săltărețe de până acum. Ceva l-a făcut totuși să se uite speriat spre mine și să-mi zică: „Un interviu? Da, da, desigur, însă în altă zi.” Și mi-a arătat ceasul său de mână, semn că se grăbește. Am reușit doar să-i mai zic: „Dar domnule, voi încerca să fiu cât mai…” și ia-l de unde nu-i. A dispărut și el. Am rămas acolo, tristă, privindu-mi papucii care străluceau.

Dintr-odată aud în ușă un zgomot: „Cioc, cioc, cioc!”. Curioasă să aflu cine e, m-am ridicat și am pășit domol, pentru a nu fi auzită de vizitatorul de dincolo de acea ușă. Am privit prin vizorul ușii și am observat o umbră, însă nu am putut să înțeleg cine ar fi putut să fie. Ce cuvânt oare se ascunde după ușa mea ? Am deschis ușa încet și dintr-odată văd un cuvânt ciudat, destul de diferit de celelalte. Mi s-a prezentat ca fiind cuvântul „scos”. Dorindu-mi să fiu cât mai amabilă cu el, poate el va fi cel care va rămâne pentru a putea să discutăm. L-am întrebat, sperând că nu-l voi supăra: „Scos? Scos de unde?”. El m-a privit iritat și mi-a zis: „Știam că prima ta întrebare va fi aceasta. Ei bine, află singură!”. S-a „scos” din acel joc, lăsându-mă fără grai.

Fiind încă buimăcită, după vizita ultimului cuvânt, apare în fața ochilor mei cuvântul „Mereu”. Mi-a zis că el este singurul care va rămâne cu mine pentru totdeauna, bineînțeles, dacă eu nu-l voi alunga, dacă eu nu-i voi zice să plece. M-a făcut curioasă acest cuvânt: „De ce vrei să rămâi cu mine mereu? Doar nu mă cunoști? De obicei cei care pronunță lexemul „mereu”, nu se țin de cuvânt. Să nu mai promiți niciodată! Nimic nu poate trăi o eternitate alături de mine, pentru că eu la rândul meu sunt o simplă muritoare.”. „Mereu” s-a uitat la mine uluit de replica lungă pe care i-am aruncat-o în față, a vrut să-mi spună ceva, însă nu știa ce ar fi trebuit să spună. De câteva ori a deschis gura și de câteva ori a închis-o. M-a privit cu compătimire și mi-a zâmbit, zicându-mi: „Nici tu nu mă cunoști și deodată vrei să mă pui la punct. Nici măcar nu-mi oferi o șansă de a-ți demonstra că aș putea fi diferit. Mă cataloghezi de la început, gândindu-te la experiențele tale anterioare. Niciodată, mă auzi, dar niciodată să nu te mai îndoiești de dorința mea de a rămâne mereu cu tine.”

Nu puteam să cred ceea ce aud. Lacrimile abia așteptau să curgă pe obraji, un discurs mult prea emoționant. Doream să cred acele cuvinte, însă nu puteam.

Printre razele soarelui, pătrunse în cameră un alt cuvânt, care speram să mă facă să-l urăsc sau măcar să mă facă să râd. S-a prezentat, cu un ton al vocii înalt: „Eu sunt cuvântul „stând”, de la „a sta”. E primul loc în care intru și aș vrea să mai stau. Parcă ceva mă atrage. Mă lași să stau măcar o viață cu tine?”. M-am uitat urât spre el: „Și tu vrei să stai? Și tu vrei o eternitate cu mine?! Nu, nu! Plecați! Chiar acum! Sunt doar vorbe aruncate în vânt! Și apropo, nu vă cred!” Ambele cuvinte mă priveau cu multă pasiune, de parcă nu înțelegeau ce le spun. Știu, știu, e o nebunie ceea ce se întâmplă aici!

„Mie îmi spui asta? ” răspunse cuvântul „Nebunie” care a căzut dintr-un univers pe care nu am de unde să-l cunosc. „Dacă mă întrebi pe mine, aș putea să-ți spun că toată viața mea a fost, este și va fi mereu o nebunie.” Cuvântul „Mereu” a tresărit, s-a simțit vizat: „Mereu, ce mereu? Sunt prezent la datorie. Te ascult.”. Cuvântul „Nebunie” l-a privit lung și a început să sară dintr-un colț în altul al camerei și apoi a venit mai aproape de noi,  și mi s-a adresat mie, apoi cuvântului „Mereu”: „Înțelege-ți ce vreau să spun? Nebunie! Nebunie curată!”

Se lăsase în jurul nostru o liniște enigmatică, o liniște care uneori te-ar fi nimicit. Sub ușă se auzi un zgomot mic, un plic roșu apăru înăuntru. Nebunie a alergat spre el, entuziasmat și dornic de a-l deschide. Eu însă i-am strigat zicându-i să mi-l aducă mie. Nebunie, a râs zgomotos și mi-a întins acel plic care te făcea să simți doar plăcere. Cele trei cuvinte, au devenit atât de zâmbitoare și dintr-odată o veselie de vis le invadase cu prezența ei. Cine ar fi crezut că un alt cuvânt, își va face prezența într-un mod atât de spectaculos. Cuvântul a apărut în fața noastră exact în momentul în care am deschis plicul: „Mă numesc Plăcere și misiunea mea, este să te fac să simți ceea ce până acum nu ai simțit.”.