Sunt doar un început, după un îndelungat sfârșit…
Am apărut și eu aici printre voi. Apar în fiecare săptămână și cu toate acestea sunt diferită de fiecare dintre celelalte. Sunt începutul după un sfârșit. Puțini mă iubesc, fiindcă apar fără a fi dorită de ei. Nu știu cum să-i fac să mă iubească. Mă simt precum un intrus, precum un străin printre ceilalți și nu știu cum să mă infiltrez printre ei.
Când am apărut, știam că îmi va fi greu, în special când observam mereu și mereu fețele acelea oripilate, fețe ce mă întristau mult prea mult. Încercam să-mi explic de ce sunt așa nepoliticoși cu mine? Oare le-am făcut vreun rău? Oare le-am greșit cu ceva? Și sigur că răspunsul era nu, pentru că niciodată nu am avut intenția să necăjesc pe cineva și totuși observam că în mod neintenționat asta se întâmpla fără încetare.
De la început îmi ziceam că e vina mea. Spre sfârșit încercam să mă pedepsesc, mă pocăiam pentru greșelile pe care credeam că le-am făcut. Și totuși, chiar nu aveam idee care au fost ele, dar știam că ceilalți trebuie să aibă vreun motiv pertinent pentru care mai mereu doreau ca eu să dispar sau mai bine zis doreau să nu mai apar niciodată.
Mai târziu am început să-mi zic că sunt cea mai groaznică dintre toate celelalte. Începeam să mă detest tot mai mult și mai mult. Și nu știam cum ar trebui să procedez pentru a putea să trec peste această situație destul de dificilă. Nu aveam pe nimeni care să-mi explice cu ce am greșit sau pe cineva care să vrea să mă susțină. De fiecare dată când încercam să le cer explicația, pentru a afla ce se întâmplă cu adevărat atunci când apar, de ce sunt primită cu atâta dezgust, cu atâta părere de rău, cu atâta insatisfacție, ei pur și simplu mă evitau, își vedeau de drum, de parcă aș fi fost invizibilă. Sfârșeam în șiroaie de lacrimi și mă calmam, zicându-mi că va trece un timp până când va trebui să mă arăt în fața lor.
Am început să nu-i mai iau în seamă, mă prefăceam că nu există și nici nu-mi păsa că trebuia iarăși să-mi fac apariția în fața lor. Mă prefăceam că nu văd și că nu-i aud. Era un ritual pe care îl executam fără prea mare dorință, fără să mă opun. Știam că e doar o obligație și îmi ziceam că trebuie să rezist doar 24 de ore, nu mai mult.
Am început să-i ignor în totalitate, zicându-mi că eu sunt cea care are rolul principal și că ei de fapt nu sunt importanți, sunt inexistenți. Eu sunt prima dintr-un șir lung și nu sunt eu atât de rea, precum cred ceilalți, pur și simplu, ei nu vor să mă cunoască. Dau vina pe mine pentru necazurile și problemele lor și cred că eu aș fi singura responsabilă pentru tot. Nu vor să accepte că ei sunt singurii vinovați, că tot ce fac, depinde doar de ei, că faptele au și consecințe.
După un timp, spre marea mea surprindere am observat că existau și persoane care se bucurau de apariția și prezența mea. Îmi ziceau:„Ce bine îmi pare că ai revenit. Cât de entuziasmat sunt să te revăd. Te aștept de o săptămână, o săptămână ce mi-a părut o veșnicie.” În acel moment, inima a început să-mi bată nebunește și simțeam că acea persoană este bucuroasă să mă revadă, că nu vrea să plec și chiar și dacă voi pleca, ea mă va aștepta încă o săptămână pentru ca eu să revin la ea. Și nu vor conta greutățile prin care trece, ea va ști să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, să se bucure de prezența mea.
Încetul cu încetul, am început să-mi dau seama că eu vedeam persoanele nepotrivite, pentru că eu eram cea care le atrăgea. Am înțeles că mă judecam prea dur și că trebuie să mă accept pentru ceea ce sunt. Să fiu mândră că sunt începutul și nu sfârșitul, pentru că uneori chiar și sfârșitul doare. Deseori începutul este cel mai frumos.
Peste un timp a apărut un bătrânel lângă mine și mi-a explicat că niciodată nu o să mă placă toți, niciodată nu o să mă accepte 100 % din 100. De aceea trebuie să privesc totul dintr-o perspectivă optimistă, să aleg să mă bucur de prezența celor care mă acceptă așa cum sunt eu, cu defecte și calități, așa imperfectă precum sunt.
Sunt o zi obișnuită de luni și în timp am învățat că pot fi și dulce, dar și amară, că pot fi și pozitivă, dar și negativă, că pot să apar odată cu soarele, dar și odată cu ploaia, dar ceea ce contează cel mai mult este că eu sunt cea care oferă o nouă șansă celor, care știu să profite de ea.
Sunt doar un început, după un îndelungat sfârșit, sunt doar o parte dintr-un întreg, sunt prima dintre cele șapte zile și totuși sunt unica…
chezgeorgiana 