Interviu cu Augustina Șiman: „Mi-am descoperit pasiunea pentru scris descoperindu-mă…”

Este primul interviu jurnalistic pe care îl realizez, de aceea nu fiți prea duri! ))

Augustina Șiman este o tânără scriitoare care la vârsta de doar 25 de ani poate să se mândrească cu pasiunea sa pentru scris prin lansarea câtorva cărți nu doar în format clasic, dar și audio. O tânără scriitoare optimistă care urmează să își lanseze în curând o altă carte : „Despre ea”. Cum a reușit să ajungă femeia de azi și să fie îndrăgită de cititori, vă invit să descoperiți în interviul de mai jos.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru scris?
Totul a început la vârsta de 7 ani când am scris prima poezie. M-au atras terminațiile ei, și ceea ce credeam eu, pe atunci, a fi o invenție personală s-a dovedit a fi existentă cu foarte mult timp înainte de nașterea mea și cu mult mai complexă și amplă decât percepția unei copile.
A fost un impuls instinctiv, firesc, profund imprimat în matricea mea, de a-mi înșira stările în cuvinte. Cu anii am găsit tot mai multe cuvinte – care au crescut din poezii de o strofă în poeme lungi și ulterior în texte de câteva foi.
Mi-am descoperit pasiunea pentru scris descoperindu-mă… și scrisul devenea tot mai profund odată cu maturizarea mea.

Ai un interval al zilei în care obișnuiești să scrii?
De regulă e în mijlocul zilei… Dar pentru a reuși să scriu în mijlocul zilei trebuie să parcurg un întreg ritual. Bunăoară, dacă am scris sâmbătă înseamnă că am avut nevoie ca cel puțin toată vinerea să nu scriu un singur cuvânt – nu doar beletristic, ci și juridic sau științific. Trebuie să am capul limpede și să nu las niciun gând să mă consume. Am nevoie de răgaz și de liniște ca să aud ecourile din mine și ca să le transform în cuvinte.
Totuși, uneori aceste ecouri sunt atât de puternice încât pot să scriu oricând, la 3 dimineața, la 11 noaptea, și oriunde… Nu sunt puține textele din ce-a de-a patra carte, „Despre Ea”, care au fost începute în notițele electronice ale telefonului.

Ce reprezintă scrisul pentru tine?
O necesitate și mereu un răspuns. O necesitate fiindcă dacă nu scriu o perioadă îndelungată de timp, simt o stare de neliniște, confuzie și profundă tristețe – mereu sunt aceleași simptome ale „neexprimării”… și un răspuns fiindcă întotdeauna încep să scriu dintr-o revoltă, fără a avea o concluzie sau un raționament asupra unei anumite experiențe…

continuare…

Anunțuri

Sunt doar o simplă cameră… Depinde de tine dacă vrei să rămâi cu mine sau ba…

Intrase în mine, fără ca măcar să bată în ușă, fără a se descălța.  Priveam cum aruncă lucrurile sale pe jos,  pe pat, pe masă,  de parcă nici nu existam.  Eram nedumerită. Persoana care locuia în mine cu câteva luni în urmă era diferită. Mă respecta, avea grijă de mine, se simțea norocoasă că o încălzesc și că nu o las la greu, vedeam un fel de iubire în privirea ei. Știam că am valoare.

Acum totul s-a schimbat.  E praf în jur, lucrurile roiesc pe podea, pe pat, în dulap. Nu sunt deloc îngrijită.  Mă simt murdară.. Sincer, nu mai suport. Știu că în trecut am zis că voi accepta orice, numai să nu fiu singură, acum însă aș prefera să fiu goală, decât cu un așa individ în mine.

Fie că ne vine să credem sau nu,  suntem asemănători unei camere.  Aşa precum noi avem un suflet și dorim ca cineva de încredere în momentele critice să aibă grijă de noi, aşa sunt și camerele, au și ele suflete.

De-a lungul anilor am avut ocazia să locuiesc în diferite camere: camere în care mă simțeam în plus,  eram privată de libertate, camere în care mi se dădea de înțeles de la început că nu am drepturi depline,  camere din care abia așteptam să plec,  camere în care trebuia să fiu cât mai silențioasă, dar în care mă simțeam aproape ca acasă, camere în care nu-mi plăcea design-ul,  dar în care puteam să fiu aproape eu,  camere în care îmi ascundeam eul mai mult de 50%. Totuși am cunoscut și camere în care eram eu 100%, aveam timpul și spațiul meu privat și de care mă îndrăgostisem înnebunitor de mult. Din păcate astfel de camere în care să te simți tu, sunt foarte puține.

Sunt camere care îți impun să te modelezi după ele, pentru a te putea potrivi, camere alături de care nu poți să exiști prea mult, pentru că îți fură din identitate.  Îți refulează dorințele, ambiția, te ajută să cazi și să nu te mai ridici. Dar sunt și camere care te ajută să te descoperi, să-ți cunoști adevăratul eu, să te simți protejată de răutățile lumii, de frigul societății sau de atenția sufocantă a cuiva față de tine.

Din această cauză avem tendința de alege ce e mai bun pentru noi și ce ni se potrivește. Nu are rost să rămânem într-o cameră care nu ne reprezintă. Prin urmare,  procesul se desfășoară în felul următor : Intrăm într-o cameră, dacă ne place design-ul rămânem, în cazul în care nu ne place, ieșim și căutăm o cameră cu un design mai atrăgător.

Însă există și camere în care suntem nevoiți să rămânem pentru o perioadă mai lungă de timp din cauza inexistenței altei posibilități. Sau dimpotrivă, camere al căror interior ne place și în care decidem să locuim câteva luni sau ani, pe care însă o etichetăm chiar de la început ca fiind doar temporară.

Există camere mici sau mari, calde sau reci și camere în care te simți ca acasă și niciodată nu ai vrea să le lași în urmă.

În trecut,  remarcasem faptul că anumite persoane îmi populau camera o scurtă perioadă de timp,  apoi fără ca măcar să-și ia toate lucrurile,  plecau și o lăsau goală. Începusem să mă întreb ce e în neregulă cu design-ul meu interior? Începusem să fac modificări, să fac persoanele care vor păși în camera mea să se simtă confortabil, să nu mai dorească să plece și cu toate astea ele intrau,  locuiau o perioadă se bucurau de tot ce le ofeream și totuși decideau să plece în căutarea unei camere cu un interior diferit de al meu.

Mă întristasem îngrozitor de mult.  Apelasem la diferiți specialiști,  le ceream sfaturi… Dureri de cap, ce să mai vorbim?!

În pofida tuturor sfaturilor și ideilor creative pe care le aplicam, ei pur și simplu plecau.

Abia peste câțiva ani, am înțeles că nu sunt eu problema de fapt,  ci ei.  Nu puteau să rămână pentru că doreau să descopere alte camere,  doreau alte peisaje să admire prin geam, aveau prea mult timp pentru ca să se poată mulțumi doar cu mine, pentru ca să mă poată prețui și aprecia pentru ceea ce le pot oferi.

Camera mea nu era creată pentru ei, era creată pentru persoanele care aveau într-adevăr nevoie de mine.  Știam că acolo undeva există locatari potriviți pentru mine și ea.

Foto

Cu drag,
Georgiana

Mă auzi? (1)

E dimineață, te caut și nu te găsesc. În pat nu te afli, în cameră la fel, oare unde ai plecat? Mă ridic încet din pat, te strig, însă tu nu mă auzi, nu-mi răspunzi. Presupun că ai plecat până la magazin sau poate ești în duș, sau poate ești în biroul tău, încerci să termini vreun document, așa cum faci de obicei, fără să auzi ce se întâmplă în jurul tău. Te caut dragul meu și nu te găsesc.

Încep să te caut prin apartament. Intru în bucătărie și te întreb încet: „Ștefan, unde ești? Dacă te găsesc fără să-mi răspunzi, te pedepsesc!”. Și iarăși nici un răspuns. De ce nu-mi răspunzi? Intru în duș, nici acolo nu ești: „Ștefan, să știi că nu e amuzant, deloc. Arată-te!”. Intru în biroul tău, lumina e aprinsă, o mulțime de documente de ale tale sunt aruncate pe jos: „Ștefan, dacă ești aici, răspunde-mi!”. E liniște, o liniște infinită în jurul meu. Inima îmi bate mult prea tare, nu știu cum să mi-o opresc. „Ștefan, scumpule, unde ești?”.

Am decis să intru în camera pentru oaspeți. Și aici lumina e aprinsă. Nu pot să înțeleg ce se întâmplă, de ce să fie lumina aprinsă, iar tu să nu fii aici? Doar mereu mă cerți dacă o uit aprinsă. Decid să mă reîntorc în dormitorul nostru, poate în timp ce te căutam, tu ai revenit. Mă îndrept spre camera noastră cu pași înceți, decid să te sperii și apoi să te pedepsesc cum nu am mai făcut-o niciodată. Intru și observ că plapuma noastră e pe jos, lumina e aprinsă și tu nu ești. Oare înnebunesc? Din câte îmi amintesc, nu am aprins-o când am ieșit.

Încerc să fiu atentă la ce se întâmplă în jur,  poate îl prind în momentul în care se îndreaptă tiptil spre o altă cameră, dar nu aud nimic. Decid să îl sun,  însă aud soneria telefonului lui.  E prima dată când și-l uită acasă.

Încerc să mă calmez, mă așez în fotoliul din biroul lui și îmi vine o altă idee. Poate mi-a scris vreun bilețel, pe care nu l-am observat. Intru iarăși în fiecare cameră din apartament și nu observ nimic. Poate o fi în baie lipit pe oglindă. Intru în baie, ies aburi din duș, ciudat. Când privesc spre oglindă observ amprenta unei mâini, mă sperii și încerc să fug, dar alunec și cad pe jos. Mă apucă un acces de panică, tremur toată, mi se face rău. Ce naiba se întâmplă aici? Poate visez? Trezește-te! Trezește-te pentru numele lui Dumnezeu! Decid să-mi dau o palmă ca să mă trezesc. Auuu, doare!

Încerc să-mi explic fenomenul misterios, care numai ce mi s-a întâmplat. Pur și simplu niciodată nu am crezut în existența unor ființe supranaturale sau a unor lumi paralele. Cu toate acestea, persoane apropiate mie, mi-au poveetit niște situații bizare care li s-au întâmplat.

V. visase timp de câteva nopți un chip de femeie bătrână și hidoasă, iar într-o dimineață, când a deschis ușa camerei sale s-a ciocnit cu prezența ei. Speriat puțin şi neștiind ce să creadă,  i-a povestit prietenei sale. Știți care a fost întrebarea ei : „Este vorba despre o femeie în vârstă cu păr roșcat şi fața enorm de urâtă?”. V. a rămas șocat, era chiar ea, femeia din visurile lui și de care se ciocnise în fața ușii.

O altă situație a avut loc într-o zi în care ei doi se aflau în vizită la niște prieteni de-ai lor. Vorbeau despre niște documentare pe care le-au privit, al căror subiect erau duhurile rele și cele bune.

În acel moment vorbeau despre faptul că duhurile bune îi protejează pe apropiații pe care i-au lăsat în urmă. Prietena lui după câteva minute s-a dus să probeze o rochie pe care D. a îmbrăcat-o o singură dată și de atunci stă tristă în garderoba ei. C. și-a dezbrăcat pantalonii și dintr-odată a simțit ceva mic și rece pe laba piciorului ei. Era crucea lui V. al cărui lanț în acea zi se rupsese și pe care C. era sigură că V. o pusese sus pe dulapul din camera lor.

Fără să-și aducă aminte că era fără pantaloni, C. a ieșit din acea cameră strigându-l pe V. , care a început să râdă de fapta ei .

După ce i-a povestit ce i s-a întâmplat, V. nu mai era atât de amuzat, ci mai degrabă surprins de ceea ce îi fusese destăinuit.

Peste câteva ore D. împreună cu prietenul ei, le-au propus să-i ducă acasă. Pe drum A., de la prea multă oboseală a ațipit la volan și era să lovească un copac.

Să fi fost o coincidență sau nu ruperea lanțului crucii și găsirea ei, nu avem de unde să știm. Însă cu siguranță există fenomene, situații pe care niciodată nu ni le vom putea explica.

Cu drag, 
Georgiana

 

„A treia fată” de Agatha Christie

dsc_1138

Am descoperit-o pe Agatha Christie abia în 2016, cu toate că numele ei îl văzusem pe net și prin librării de nenumărate ori.

Am devenit foarte curioasă să o descopăr abia când am citit o recenzie realizată de  T. în baza unuia dintre detectivele ei. M-a atras foarte mult sarcasmul și șiretlicurile lui Hercule Poirot.

Marea surpriză a fost atunci când am descoperit un volum al ei,  la D., care de asemenea era înnebunită de detectivele scriitoarei.

Primele romane prin care i-am cunoscut lumea ficțională a Agathei Christie au fost : „Zece negri mititei” și „Crima din Orient Express”.

Nu o să vă mint zicându-vă că le-am citit dintr-o răsuflare și etc etc. Primul roman cu acei negri mititei l-am citit în primăvară,  al doilea în august în vacanța din Puglia. Citeam pe drum spre destinația noastră, dornică de a le împărtăși lui V., C. și A. detaliile despre potențialul suspect, rugându-i să mă ajute să înțeleg anumite nuanțe despre modul în care a fost înjunghiată victima.

Lecturarea acestor romane polițiste mi-a permis să-mi descopăr pasiunea pentru cărțile despre crime și investigații. Agatha Christie a fost cea care m-a inițiat în acest gen și care mi-a demonstrat că nu poate să îți placă sau displacă un scriitor, până nu-i răsfoiești cărțile cu propriile mâini și proprii ochi.

Al treilea roman scris de Agatha Christie pe care, propriu-zis, l-am devorat și care într-adevăr mi-a furat gândurile a fost „A treia fată”. Știam că o să-mi placă din momentul în care am citit primele paragrafe.

Hercule Poirot,  despre care personajele au dubii că ar fi un bun detectiv și se înșală amarnic, ne demonstrează că atunci : „Când e vorba de crimă,  se poate întâmpla orice.”

Nimic nu-l poate opri pe investigatorul a cărui mustăcioară e mai renumită, decât însăși numele sau faptele sale, nici chiar vârsta înaintată.

Dacă în celelalte două romane exista o mână de oameni dintre care eram nevoiți să căutăm adevăratul criminal, în „A treia fată”, nu numai că nu avem potențiali suspecți, dar nici măcar nu cunoaștem victima, motivele, arma sau împrejurările crimei.

După ce am lecturat jumătate din carte, începeam să mă întreb dacă în realitate există o crimă sau e doar imaginația bogată a unei tinere drogate și chinuite de soartă.  Poirot investighează o crimă inexistentă,  în aparență :

„- Realmente nu-mi imaginez ce mai vrei, zise doamna Oliver.
Vreau o crimă, rosti Hercule Poirot.
– Sună cam violent!
– Caut o crimă și nu reușesc s-o descopăr.  Este exasperant,  aşa că îți cer să reflectezi cu mine. ” (187)

După o lungă perioadă în care chiar și eu începeam să mă îndoiesc de profesionalismul lui Poirot, acesta ne demonstrează tuturor că nimic nu e ceea ce pare și că poți să găsești crima acolo unde nu te așteptai să o găsești, iar persoanele vinovate au fost cele pe care nici nu le suspectam sau cel puțin despre al căror alibi nu credeam că pot măcar să mă îndoiesc.

Curioșilor și pasionaților genului criminal le propun să o lectureze. Cu siguranță nu veți regreta timpul petrecut alături de Hercule Poirot și doamna Oliver.

Lectură plăcută!

Cu drag, 
Georgiana