Vremuri apuse ale copilăriei noastre

„Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” (Mihai Eminescu)

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica (fetiță) la casa părinților mei…”. (Ion Creangă)

Îmi revin amintiri ale copilăriei mele în care totul îmi părea mult mai colorat și în care fiind împreună cu camarazii mei de joacă visam că atunci când vom creşte mari, ne vom duce împreună la discotecă. Din păcate însă, drumurile noastre s-au separat mult prea repede. Chiar dacă noi, fiind încă mici refuzam să venim acasă până la ora 22, cu toate că ştiam ce pedepse ne așteaptă acasă, despărțirea noastră a fost inevitabilă. Am fost separaţi din cauza circumstanţelor nefavorabile apărute în acea perioadă. Toată lumea pleca în care direcție putea și apoi dacă aveau noroc, îşi luau în scurt timp, odraslele cu ei. Şi strada noastră rămânea singurică, în parcul nostru de baseball, nu mai era nicio urmă lăsată de noi.

Unii au plecat în Italia, alții doar pe altă stradă, alţii în Chişinău, sperând să aibă o viață mai bună, însă nu știau că în scurt timp jocurile la calculator, comunicarea prin intermediul rețelelor de socializare vor înlocui inocența si naivitatea copiilor din generațiile care urmau să apară. Peste un timp nici nu ne mai salutam, pentru că perspectivele noi de viață ne-au ajutat să nu ne mai „recunoaştem”. Am uitat cine am fost și de unde ne-am început calea.

Iar cei care am rămas pe acea stradă, am devenit mult mai serioși. Nu mai aveam timp unul de altul, nu mai ştiam cum să ne regăsim în parcul pustiu, nici chiar după ce au apărut telefoanele mobile. Ne-am maturizat, iar strada noastră s-a maturizat odată cu noi.

Eram deja la gimnaziu când unii colegi mi-au devenit și prieteni. Cu ei îmi petreceam ziua, cu ei prin intermediul telefonului ne ajutam să ne pregătim lecțiile când părinții nu știau răspunsurile. Credeam pe atunci că e imposibil ca părinții mei să nu cunoască ceva și am fost atât de dezamăgită că într-adevăr există lucruri, pe care se pare că rămâneau și pentru ei un semn de întrebare. Peste un timp, însă, dorința mea avidă de cunoștințe m-a făcut să îmi doresc să mă bazez doar pe căpșorul meu, fără a apela prea des la ajutorul cuiva, cu excepția profesorilor, care consideram pe atunci că e de datoria lor să îmi explice orice nu știam eu. Ei și cărțile erau pentru mine, un izvor nesecat de cunoștințe.

Au existat profesori pe care i-am admirat pentru cât de ușor îmi pot explica ceva și cât de bine reușesc să înțeleg ceea ce ne împărtășeau, profesori care au rămas pentru mine adevărate enigme și profesori care erau niște eroi și niște exemple demne de urmat. Și totuși au existat puțini profesori pe care i-am admirat atât de mult și pentru care venerația mea nu a scăzut nici după ce m-am maturizat și am devenit cine sunt astăzi. De aceea mereu o să le fiu recunoscătoare pentru că au apărut în viața mea și m-au ajutat să evoluez.

Peste un timp am terminat studiile la liceu, urma să alegem în care direcție ne vor duce pașii noștri. Şi dacă în primii doi ani în weekend întâlneam destule chipuri cunoscute, peste alţi doi ani să vezi un chip cunoscut era o adevărată plăcere. Era ceva ce puteai să îți permiți mai rar și nu pentru că nu ai avea resurse financiare suficiente, ci pentru că toată lumea şi-a ales un viitor cu mai multe oportunități, în alt oraș sau chiar departe de Moldova. Sunt curioasă dacă peste un timp, cei care s-au născut în Chişinău, vor dori să îşi părăsească orașul drag, pentru un alt oraș din Moldova?

Părinții priveau strada triști, așteptând poate de undeva sau cumva să le apară odraslele, ascultau orice sunet care ar putea să îi înștiințeze că cineva a deschis poarta, ușa și a pășit pragul casei. Știau că va veni ziua în care vor rămâne singuri, însă sperau că totuși copiii lor vor alege să se întoarcă acasă după ce își încheie studiile la universitate. Puțini au fost cei care s-au întors, mulți cei care au plecat.

E iarnă, te uiți în jur și nu mai vezi atâția copii la săniuș precum erau în vremea copilăriei noastre. Străzile devin pustii și liniștea domnește în jur. Iarna a devenit și el un anotimp mult prea serios, cu mici excepții, pe care i le poți înțelege. Se revoltă și ea cum poate, încercând să ne cheme pe noi, cei care am fost și nu mai suntem. Probabil crede că ne-am supărat pe ea și din cauza aceasta, nu mai permitem nici generației noi să se bucure de prezența ei.

Cu drag, 
Georgiana

Sursă Foto

Sunt doar o simplă cameră… Depinde de tine dacă vrei să rămâi cu mine sau ba…

Intrase în mine, fără ca măcar să bată în ușă, fără a se descălța.  Priveam cum aruncă lucrurile sale pe jos,  pe pat, pe masă,  de parcă nici nu existam.  Eram nedumerită. Persoana care locuia în mine cu câteva luni în urmă era diferită. Mă respecta, avea grijă de mine, se simțea norocoasă că o încălzesc și că nu o las la greu, vedeam un fel de iubire în privirea ei. Știam că am valoare.

Acum totul s-a schimbat.  E praf în jur, lucrurile roiesc pe podea, pe pat, în dulap. Nu sunt deloc îngrijită.  Mă simt murdară.. Sincer, nu mai suport. Știu că în trecut am zis că voi accepta orice, numai să nu fiu singură, acum însă aș prefera să fiu goală, decât cu un așa individ în mine.

Fie că ne vine să credem sau nu,  suntem asemănători unei camere.  Aşa precum noi avem un suflet și dorim ca cineva de încredere în momentele critice să aibă grijă de noi, aşa sunt și camerele, au și ele suflete.

De-a lungul anilor am avut ocazia să locuiesc în diferite camere: camere în care mă simțeam în plus,  eram privată de libertate, camere în care mi se dădea de înțeles de la început că nu am drepturi depline,  camere din care abia așteptam să plec,  camere în care trebuia să fiu cât mai silențioasă, dar în care mă simțeam aproape ca acasă, camere în care nu-mi plăcea design-ul,  dar în care puteam să fiu aproape eu,  camere în care îmi ascundeam eul mai mult de 50%. Totuși am cunoscut și camere în care eram eu 100%, aveam timpul și spațiul meu privat și de care mă îndrăgostisem înnebunitor de mult. Din păcate astfel de camere în care să te simți tu, sunt foarte puține.

Sunt camere care îți impun să te modelezi după ele, pentru a te putea potrivi, camere alături de care nu poți să exiști prea mult, pentru că îți fură din identitate.  Îți refulează dorințele, ambiția, te ajută să cazi și să nu te mai ridici. Dar sunt și camere care te ajută să te descoperi, să-ți cunoști adevăratul eu, să te simți protejată de răutățile lumii, de frigul societății sau de atenția sufocantă a cuiva față de tine.

Din această cauză avem tendința de alege ce e mai bun pentru noi și ce ni se potrivește. Nu are rost să rămânem într-o cameră care nu ne reprezintă. Prin urmare,  procesul se desfășoară în felul următor : Intrăm într-o cameră, dacă ne place design-ul rămânem, în cazul în care nu ne place, ieșim și căutăm o cameră cu un design mai atrăgător.

Însă există și camere în care suntem nevoiți să rămânem pentru o perioadă mai lungă de timp din cauza inexistenței altei posibilități. Sau dimpotrivă, camere al căror interior ne place și în care decidem să locuim câteva luni sau ani, pe care însă o etichetăm chiar de la început ca fiind doar temporară.

Există camere mici sau mari, calde sau reci și camere în care te simți ca acasă și niciodată nu ai vrea să le lași în urmă.

În trecut,  remarcasem faptul că anumite persoane îmi populau camera o scurtă perioadă de timp,  apoi fără ca măcar să-și ia toate lucrurile,  plecau și o lăsau goală. Începusem să mă întreb ce e în neregulă cu design-ul meu interior? Începusem să fac modificări, să fac persoanele care vor păși în camera mea să se simtă confortabil, să nu mai dorească să plece și cu toate astea ele intrau,  locuiau o perioadă se bucurau de tot ce le ofeream și totuși decideau să plece în căutarea unei camere cu un interior diferit de al meu.

Mă întristasem îngrozitor de mult.  Apelasem la diferiți specialiști,  le ceream sfaturi… Dureri de cap, ce să mai vorbim?!

În pofida tuturor sfaturilor și ideilor creative pe care le aplicam, ei pur și simplu plecau.

Abia peste câțiva ani, am înțeles că nu sunt eu problema de fapt,  ci ei.  Nu puteau să rămână pentru că doreau să descopere alte camere,  doreau alte peisaje să admire prin geam, aveau prea mult timp pentru ca să se poată mulțumi doar cu mine, pentru ca să mă poată prețui și aprecia pentru ceea ce le pot oferi.

Camera mea nu era creată pentru ei, era creată pentru persoanele care aveau într-adevăr nevoie de mine.  Știam că acolo undeva există locatari potriviți pentru mine și ea.

Foto

Cu drag,
Georgiana

Despărțirile, dragă L, să știi că dor

Cu ceva timp în urmă doream să scriu un articol despre plecări : Plecările sunt alea care dor. De fapt nu dor plecările, ci despărțirile de cei dragi.

Dacă pleci undeva și nu există persoane de care să te atașezi, privești totul mult mai detașat. În cazul în care ai întâlnit cel puțin o singură persoană pe care o respecți și o apreciezi, cele care dor sunt despărțirile. Și … uneori… dor prea mult.

Când știi că joi pleci, după ce ai stat câteva luni, săptămâni sau zile, începi să te gândești obsesiv că uite iarăși trebuie să pleci. Iarăși trebuie să lași în urma ta locuri și mai ales suflete dragi ție. Îți refaci bagajele și închizi ușa în urma ta.

Și faza e că în anumite locuri știi cu siguranță că vei reveni sau că vei revedea acei ochi frumoși care te-au încurajat mereu, acele zâmbete care ți-au inspirat speranță, acele brațe care ți-au oferit protecție, acele mirosuri care ți-au marcat în suflet chipul unei persoane, acele glasuri care ți-au împărtășit din experiența și dragostea lor profundă pentru tine.

L îmi zice mereu că nu trebuie să trăiesc în trecut, că trebuie să privesc doar spre viitor și să trăiesc în prezent. Să gust fiecare moment care mi se oferă cu satisfacție deplină, fie el fericit sau fie el dureros. Cu toate acestea dragă L, să știi că sunt zile în care ai nevoie de anumite persoane în viața ta, persoane de care te despart mii de km. Vrei să împărtășești ceea ce ți s-a întâmplat, să te bucuri cu ei, să râzi de momentele amuzante sau să plângi, descărcându-te sufletește fiind în compania lor. Și crede-mă dragă L, că nu poți să plângi cu oricine.

De multe ori nu realizăm care este importanța unor persoane, lucruri sau locuri din viața noastră. De obicei după ce le pierdem sau suntem nevoiți să le părăsim, apare dorința aceasta înnebunitor de chinuitoare de a opri timpul în loc și de a trăi mult mai intens ceea ce ni s-a oferit, de a prețui și a aprecia mult mai mult persoanele și lucrurile care ne-au fost oferite.

Deseori mi-am dorit să stau la o masă cu toți cei dragi, de sărbători, însă din păcate, de mult timp nu am mai avut parte de reuniuni în familie. Și e trist, pentru că toată lumea într-o bună zi pleacă. Rămâi doar tu cu tine. Doar tu nu te părăsești nicicând.

Există persoane de care știi că vei fi mereu departe. Pentru că au ales alte țări, alte orașe, alți oameni care le sunt mult mai dragi sau poate tu ai ales altă cale, decât cea pe care au ales-o ei.

Suntem niște păsări călătoare, iar uneori zburăm orientându-ne după direcția vântului.

De aceea dragă L, mă destăinui, recunoscând că de fapt cea care te face să privești în trecut și să răsfoiești printre amintiri, nu este cu siguranță dorința de a evita prezentul, ci este de fapt dorul mistuitor și lipsa persoanelor, de care ai nevoie în anumite minute, ore, zile …

Cu drag, 
 Georgiana