Tu ai fi zburat?

Se deschise ușa, apăruse o posibilitate de a fugi. Ar fi putut să dispară fără să se mai uite în urmă, fără să-i mai pese, fără să mai privească spre trecut și totuși parcă ceva o atrăgea să mai rămână, parcă ceva o chema înapoi. Un ecou trist al trecutului care o implora să nu-și ia zborul. Nu știa ce să facă, să plece sau să rămână pentru totdeauna? Și dacă ar pleca, nu s-ar mai întoarce cu siguranță, însă dacă va rămâne, cine știe dacă va mai avea o altă posibilitate să plece? Era într-o dilemă care o făcea să-și dorească un mic ajutor de undeva, un ajutor care să o salveze de propria ei decizie.

Toți anii în care se aflase în acea colivie, au făcut-o să fie dependentă de el, de acel spațiu închis în care se afla. Privea printre acele gratii întrebându-se cum ar putea să fie dincolo de ele, dorindu-și să știe, dorindu-și să aibă posibilitatea să le părăsească măcar pentru puțin timp sau uneori pentru totdeauna și acum că și-a văzut visul devenit realitate ceva nu o lăsa să-și realizeze dorințele în întregime.

A privit în ambele direcții fiindu-i frică să nu-l vadă sau poate sperând că îl va vedea pentru a nu o lăsa să-și ia zborul. Și nu l-a văzut, însă ceva totuși o împiedica să zboare! De ce să nu o facă, dacă are posibilitatea? Își zicea în gând: „Zboară fraiero, zboară cât mai poți! ” După alte câteva minute în liniște a ajuns la concluzia că poate el stă undeva și o pândește, ca în momentul în care ea va decide să-și ia zborul, el să apară de undeva și să zică : „Haaa, ai crezut că te las să o faci? Chiar ești o fraieră!” Poate el vrea doar să vadă cât de mult ea îl iubește, poate este doar o ispită? Dacă este doar o iluzie apărută în fața ei, precum apa într-un deșert? Poate nu sunt lucidă? Poate visez? Pentru a vedea dacă este adevărat ceea ce i se întâmplă, s-a ciupit: „Auuu, calmează-te! Ce faci? Cred că visez! Trezește-te!”

Se afla la răscrucea dintre vis și realitate, dintre evadare / libertate și spațiul acesta semiînchis, care o chinuia cumplit și nu știa care ar trebui să fie decizia pe care ar trebui să o ia. Și parcă ar pleca, și parcă ar sta?! Încerca să-și amintească toate momentele frumoase pe care le-a petrecut aici, închisă, alături de el. Și-a dat seama că i-a lipsit enorm de mult libertatea. Poate nici nu au existat clipe fericite? Poate neavând un alt destin, a încercat să se agațe de el și de ceea ce îi oferă pentru a crede că este fericită. Poate fericirea ei fusese doar o iluzie?

A încercat să-și amintească cum a fost de la început și spre marea ei mirare nu putea să-și aducă aminte cum se simțise, de parcă acele prime clipe, zile, săptămâni nici nu ar fi existat. A fost doar o simplă existență, fără a simți că există de fapt. Și-a dat seama că sufletul ei nu mai putea să îndure acea existență fără sentimente pozitive, acea existență în care sufletul îi stătea în genunchi și l-a ales pe el, și-a dedicat în  întregime ceea ce credea ea că ar fi viața ei. A fost precum un sacrificiu dăruit lui, LUI, care nici măcar nu avea probabil nevoie de ea, dacă a răpit-o fără măcar să o întrebe, dacă ea dorește să rămână pe vecie legată de el, fără aripi, sau nu?

Simțea furia care îi întuneca vederea. Și-ar fi dorit să-l prindă și să-l închidă, ca să înțeleagă prin ce a fost nevoită să treacă. Și totuși a decis, va pleca. Nu-și va lua nimic din viața petrecută aici, doar va pleca.

Și-a luat zborul, a zburat prin camera mare, care i se părea a fi întregul univers, nici nu a înțeles că după acel geam există o altă lume.

Când s-a întors, a găsit-o în colivie, cu acea ușă deschisă. A privit-o lung și i-a zis : „Cred că nu doreai să fugi de aici, nu? ”