Sunt doar o simplă cameră… Depinde de tine dacă vrei să rămâi cu mine sau ba…

Intrase în mine, fără ca măcar să bată în ușă, fără a se descălța.  Priveam cum aruncă lucrurile sale pe jos,  pe pat, pe masă,  de parcă nici nu existam.  Eram nedumerită. Persoana care locuia în mine cu câteva luni în urmă era diferită. Mă respecta, avea grijă de mine, se simțea norocoasă că o încălzesc și că nu o las la greu, vedeam un fel de iubire în privirea ei. Știam că am valoare.

Acum totul s-a schimbat.  E praf în jur, lucrurile roiesc pe podea, pe pat, în dulap. Nu sunt deloc îngrijită.  Mă simt murdară.. Sincer, nu mai suport. Știu că în trecut am zis că voi accepta orice, numai să nu fiu singură, acum însă aș prefera să fiu goală, decât cu un așa individ în mine.

Fie că ne vine să credem sau nu,  suntem asemănători unei camere.  Aşa precum noi avem un suflet și dorim ca cineva de încredere în momentele critice să aibă grijă de noi, aşa sunt și camerele, au și ele suflete.

De-a lungul anilor am avut ocazia să locuiesc în diferite camere: camere în care mă simțeam în plus,  eram privată de libertate, camere în care mi se dădea de înțeles de la început că nu am drepturi depline,  camere din care abia așteptam să plec,  camere în care trebuia să fiu cât mai silențioasă, dar în care mă simțeam aproape ca acasă, camere în care nu-mi plăcea design-ul,  dar în care puteam să fiu aproape eu,  camere în care îmi ascundeam eul mai mult de 50%. Totuși am cunoscut și camere în care eram eu 100%, aveam timpul și spațiul meu privat și de care mă îndrăgostisem înnebunitor de mult. Din păcate astfel de camere în care să te simți tu, sunt foarte puține.

Sunt camere care îți impun să te modelezi după ele, pentru a te putea potrivi, camere alături de care nu poți să exiști prea mult, pentru că îți fură din identitate.  Îți refulează dorințele, ambiția, te ajută să cazi și să nu te mai ridici. Dar sunt și camere care te ajută să te descoperi, să-ți cunoști adevăratul eu, să te simți protejată de răutățile lumii, de frigul societății sau de atenția sufocantă a cuiva față de tine.

Din această cauză avem tendința de alege ce e mai bun pentru noi și ce ni se potrivește. Nu are rost să rămânem într-o cameră care nu ne reprezintă. Prin urmare,  procesul se desfășoară în felul următor : Intrăm într-o cameră, dacă ne place design-ul rămânem, în cazul în care nu ne place, ieșim și căutăm o cameră cu un design mai atrăgător.

Însă există și camere în care suntem nevoiți să rămânem pentru o perioadă mai lungă de timp din cauza inexistenței altei posibilități. Sau dimpotrivă, camere al căror interior ne place și în care decidem să locuim câteva luni sau ani, pe care însă o etichetăm chiar de la început ca fiind doar temporară.

Există camere mici sau mari, calde sau reci și camere în care te simți ca acasă și niciodată nu ai vrea să le lași în urmă.

În trecut,  remarcasem faptul că anumite persoane îmi populau camera o scurtă perioadă de timp,  apoi fără ca măcar să-și ia toate lucrurile,  plecau și o lăsau goală. Începusem să mă întreb ce e în neregulă cu design-ul meu interior? Începusem să fac modificări, să fac persoanele care vor păși în camera mea să se simtă confortabil, să nu mai dorească să plece și cu toate astea ele intrau,  locuiau o perioadă se bucurau de tot ce le ofeream și totuși decideau să plece în căutarea unei camere cu un interior diferit de al meu.

Mă întristasem îngrozitor de mult.  Apelasem la diferiți specialiști,  le ceream sfaturi… Dureri de cap, ce să mai vorbim?!

În pofida tuturor sfaturilor și ideilor creative pe care le aplicam, ei pur și simplu plecau.

Abia peste câțiva ani, am înțeles că nu sunt eu problema de fapt,  ci ei.  Nu puteau să rămână pentru că doreau să descopere alte camere,  doreau alte peisaje să admire prin geam, aveau prea mult timp pentru ca să se poată mulțumi doar cu mine, pentru ca să mă poată prețui și aprecia pentru ceea ce le pot oferi.

Camera mea nu era creată pentru ei, era creată pentru persoanele care aveau într-adevăr nevoie de mine.  Știam că acolo undeva există locatari potriviți pentru mine și ea.

Foto

Cu drag,
Georgiana

Anunțuri

Turiști în Milano

Când intri în Milano, uitându-te în jur, ai impresia că ai ajuns în Chișinău. Clădiri enorme, mașini de care vrei, copaci pe marginea străzilor, asemănători celor din Moldova. Anumite străzi mă făceau să cred că nu mai sunt în Italia, ci am pătruns în imensul nostru Chișinău.

dsc_0270

Cu toate acestea am remarcat și unele deosebiri. Clădirile vechi erau renovate și păstrate frumos, pentru a dăinui în timpuri viitoare. Clădirile noi nu invadau teritoriul clădirilor vechi. Era un fel de lege scrisă între ele. Nicidecum să nu pășească teritoriile inaccesibile. O luptă între nou și vechi, dar o luptă care îți inspira doar admirație.

dsc_0279

 Am mers 8 km pe jos pentru a avea posibilitatea să intrăm în contact nu doar cu orașul, dar și cu cei care îl populează. Din păcate sau din fericire nu am prea întâlnit oameni hoinărind străzile așa cum o făceam noi. Fie că mulți dintre ei erau încă în vacanță, fie că erau prezenți fiecare la joburile lor.

dsc_0274

Biserica San Luigi

Ceea ce ne-a impresionat la începutul descoperirii noastre a fost o clădire împăienjenită de verdeață. Părea o clădire extrasă din una dintre poveștile cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. Totodată ne dădea impresia de clădire părăsită de lume, precum castelul din lumea Frumoasei adormite, care a fost descoperit peste mulți ani de către prințul salvator. Să fi fost oare și noi niște salvatori ai acelei clădiri? Oare pe cine ar fi trebuit să salvăm?

dsc_0286

dsc_0288

În continuare am descoperit o poartă imensă, plasată în mijlocul unor clădiri. Scrisul din partea de sus ne-a pus câteva semne de întrebare. Din păcate nu reușeam să deslușim semnificația acelor cuvinte, unele erau puțin cam șterse de trecerea anilor. Am aflat mai târziu că se numește Poarta Romană, finisată în 1596, datorită vizitării orașului de către Regina Spaniei – Margaret. Poarta este situată în centrul orașului și a fost considerată timp de două secole poarta cea mai somptuoasă din Milano.

dsc_0284

Porta Romana

O altă clădire care ne-a furat privirile era pictată cu graffiti (în opinia mea de specialist).

dsc_0290

Pe drum spre Domul din Milano am mai remarcat câteva chestii care m-au făcut să le privesc entuziasmată.

dsc_0298

Nu am idee nici cum se numește, nici ce reprezintă. Dacă știe cineva, îndrăzniți să-mi împărtășiți și mie secretul. Vă voi fi recunoscătoare!

Când în sfârșit am ajuns la simbolul în stil gotic al Milanului, Domul, catedrala Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Milano, aveam impresia că suntem într-un film istoric. M-a frapat nu doar înălțimea ei, dar și atenția cu care a fost construit fiecare detaliu. Probabil că cei care au lucrat la realizarea frumoasei catedrale au fost persoane foarte migăloase. Să vă spun sincer, eu aș fi renunțat în primele 30 minute. Însă ei, unii, cel puțin, au lucrat probabil aproape toată viața lor, ca să apară altă generație nouă care să continue ceea ce a fost început. Catedrala a fost construită în 400 de ani. Deci vă dați seama, cât timp au pierdut sau poate au câștigat făuritorii acestei minunății?

dsc_0456

                                    Duomo di Santa Maria Nascente                                              

În Piazza del Duomo am avut norocul să ne ciocnim cu o mulțime de oameni, cel mai probabil turiști. Toți erau dornici să-și facă poze având pe fundal imensa catedrală, iar unii își așteptau rândul pentru a vizita interiorul Domului, făcând parte dintr-o coadă, care nu se mai termina.

dsc_0315

Monumentul lui Vittorio Emanuele II

dsc_0313

Ce fel de turistă aș mai fi, fără o poză ca dovadă?

În continuare am cutreierat Galeria Vittorio Emanuele II. Această galerie a fost construită ca elogiu pentru Regele Vittorio Emanuele II, care a unificat Italia. Galeria poate fi considerată un mall de shopping, cu cele mai prestigioase firme de modă din lume: Prada, Louis Vuitton, Versace, Gucci … Totodată aici turiștii pot să-și alinte gusturile la unul dintre localurile existente în acest edificiu.

dsc_0308

Galleria Vittorio Emanuele II

Plimbându-te prin galerie, poți să admiri diferite mozaicuri.

dsc_0326dsc_0327

Unul dintre mozaicurile de pe podeaua galeriei se presupune că ar fi fost creat pentru a ademeni norocul. Ce trebuie să faci? Este foarte simplu: să îți învârți călcâiul pe (hi hi) părțile intime ale unui taur. Cât este de reală superstiția nu avem de unde să știm, însă pentru distracție se poate de încercat. Oamenii așteptau în rând ca să facă această nebunie. Deci, de ce nu ?

dsc_0334

Găurica făcătoare de minuni

Următorul obiectiv turistic pe care l-am vizitat este Castelul Sforzesco. Impresionant castel, desigur. Castelul găzduiește câteva muzee, pe care recunosc că nici nu le-am vizitat. Am admirat și analizat doar arhitectura exterioară a castelului și curtea acestuia.

dsc_0358

Castelul Sforzesco

dsc_0359

Această prezentare necesită JavaScript.

Ceea ce am reușit să vizităm a fost prea puțin pentru a spune că nu e nevoie de o altă vizită în orașul modei. Deci să sperăm că poate într-un viitor apropiat voi fi din nou turistă în Milano.

dsc_0350

Felinare, frumoase felinare…

dsc_0452

S-a oprit apa, exact când făceam poze ( Noi asta nu am prevăzut …

 

dsc_0475

Cu drag,
Georgiana F

Călătoria de la Chișinău spre Odesa, cu peripeții

Luni,  18.07.2016, ora 00:20 am plecat spre Odesa cu un grup mic de persoane (6 fete și un singur băiat), după ce am obținut o bursă la un stagiu în Ucraina, finanțată de Français sans Frontières.

Chiar de la început am avut parte de surprize mai puțin plăcute.  Rutiera cu care (Ahh,  cacofonie! Nu pot să cred! ) am plecat spre destinația mult așteptată s-a defectat și am fost nevoiți să ne transferăm noi și valizele noastre aproape minuscule într-un alt autocar. Unii pasageri,  din păcate, au fost nevoiți să stea în picioare,  iar alții au rămas să aștepte un alt mijloc de transport dotat cu mai mult confort.

S-a iscat și un mic conflict. Oamenii au început să strige la șofer din cauza faptului că nu au locuri. Atmosfera a devenit tensionantă.  Toată lumea implicată a devenit nervoasă sau indispusă. Strașnic!

Zilele astea am început să citesc „Inteligența emoțională” de Daniel Goleman. Scriitorul a descris o situație în care șoferul unui autocar, a reușit să-și binedispună pasagerii,  astfel încât majoritatea dintre ei intrând morocănoși, au ieșit cu zâmbetul pe buze.  Nu zic că eu aș fi omul perfect care să ofere energie pozitivă oamenilor,  dar e păcat că mulți dintre noi preferă să se descarce negativ,  să-și arunce încărcătura de nervi, fără să le pese, în stânga și în dreapta.  E grav, oameni buni!

Toată scena de descărcare a energiei nu prea pozitive a fost în limba rusă.  Nu am nimic cu rușii sau cu persoanele care vorbesc limba rusă,  dar sincer am avut impresia că brusc acești oameni s-au transformat,  erau atât de răi și atât de duri,  încât nu puteam decât să repet de câteva ori,  fără să mă opresc : „Ia v șoke!” (Sunt șocată!).  În română sună puțin ciudat,  în limba rusă însă expresia e perfectă.

Sper că pe parcurs excursia noastră o să fie mult mai plăcută și că o să avem ce să le povestim nepoților la bătrânețe. Urați-ne succes și țineți-ne pumnii!

 

Cu drag,

Georgiana

Fie că e noapte, fie că e zi, Iași rămâne la fel de atrăgător

Și da, am revizitat Iașul a treia oară! Mă întrebați dacă mi s-a părut totul deja mult prea familiar sau dacă nu mai aveam chef să revăd aceleași locuri? Dimpotrivă, nu mă puteam sătura de acea iarbă verde, nu puteam să mă opresc din admirat frumusețea Palatului Culturii, un adevărat simbol al acestui oraș. Nu puteam să nu admir în continuare acei oameni liberi, zâmbitori și dornici să-și petreacă o altă zi de sâmbătă frumos.

IMG_3664

Surprinsă în flagrant… De fapt ceea ce contează, e iarba verde, despre care vă ziceam!

Data aceasta am avut ocazia să fim spectatorii unui mic concert. Nu am ideea ce sărbătoare a fost, de fapt, sau poate nu a fost nici o sărbătoare. Dacă știe cineva dintre cei care îmi citiți acum rândurile de cuvinte, vă rog să mă informați și pe mine (vorba unei colege: măcar să nu mor proastă).

În ce consta acea mică manifestație? Așezați-vă cât mai confortabil și urmăriți-mi cuvintele. Dansuri grecești: Oo, da, preferatele mele! Aș fi dorit și eu să mă infiltrez printre acei dansatori și să dansez așa cum îmi dorea sufletul, fără pauze, fără ezitări, fără inhibiții. Apoi au urmat dansurile ucrainene. Băieți și fete îmbrăcați corespunzător, în haine tradiționale, desigur, au roit pe acea scenă mică, iar lumea dintr-odată s-a înmulțit. A urmat încântarea sufletelor noastre cu diferite voci ale diferitor persoane care au reușit să ne fascineze. De ce zic asta ? Erau niște fetițe lângă noi care fredonau și ele cum puteau mai bine niște cântece rusești.

IMG_3677IMG_3701IMG_3702

Sfârșitul micului spectacol nu-l cunosc, pentru că am vrut să mai vizitez și alte locuri din jur și mi se făcuse foame. Astfel am dedicat câteva minute unor poze în fața unui havuz, și alte câteva minute le-am oferit cu toată inima delectării stomăcelului nostru. Am mâncat pui dulce, nu, nu e preferatul meu!

Această prezentare necesită JavaScript.

Următoarele ore le-am dedicat admirării de pe iarbă și nu doar a împrejurimilor din alte colțuri și de la alte înălțimi. Am învățat și eu câteva șmecherii despre cum se fac niște poze corect, fiind instruită de fotograful care probabil s-a minunat de neatenția cu care sunt înzestrată.

Această prezentare necesită JavaScript.

În acest weekend pot să zic că am colindat Iașul. Am reușit să văd o parte din ceea ce turiștii nu au de unde să cunoască doar trecând prin el. Am continuat să mă minunez și să nu-mi vină să cred că Iașul e cel pe care îl pipăi cu picioarele mele…

IMG_3757

Litera R e mai Rebelă ))

IMG_3801IMG_3814IMG_3818IMG_3821IMG_3823IMG_3824

Noaptea am cutreierat iarăși Iașul. După primele noastre încercări de a găsi un club unde să ne putem distra, în sfârșit am descoperit unul, care se afla în subsol. Clubul de care vă zic e Underground. Acolo persoanele nu doar dansau, dar parcă dădeau viață muzicii. Era multă veselie, multă adrenalină și multă energie.

IMG_3865

Mă întrebați dacă oamenii ăia erau amețiți de băutură? După atâta dans nebun, fiecare doză de alcool s-a evaporat fără urmă. Mi-a plăcut faptul că lumea într-adevăr se distrează. Se bucurau de timpul liber și nu analizau dintr-o parte vestimentația pe care și-au aruncat-o pe ei în acea noapte.

Aș vrea să trăiesc aici ? Da, cu siguranță! Sunt sigură dacă nu am acei fluturi din stomac care îmi încețoșează vederea? Nu, nu sunt sigură! Sunt sigură doar de ceva: Iașul m-a fascinat și ziua, dar și noaptea. Nu cunosc prea mulți oameni, asta e altceva. Dar pentru frumusețea sa, liniștea, lipsa de griji și libertatea pe care le remarci, aflându-te în poziția de spectator, merită să-ți dedici câteva ore, zile, luni sau chiar câțiva ani din viață pentru a-l onora cu prezența ta.

Această prezentare necesită JavaScript.

Muțumesc fotografului pentru aceste poze frumoase.

Cu drag,
Georgiana

Iașul – orașul care cucerește inimi

Sunt orașe al căror exterior te înnebunește și-ți fură inima de la prima vedere…

Recent (21.05.16) am revizitat Iașul, orașul de care m-am îndrăgostit a doua oară.  Și probabil dacă l-aș vizita a treia oară, m-aș îndrăgosti înmiit.

Iașul m-a făcut să mă îndrăgostesc de arhitectura orașului, de senzația aia : „Uite acesta e orașul în care aș vrea să trăiesc.”

Nu știu ce m-a făcut să mă îndrăgostesc mai mult, obiectivele turistice extrase parcă din poveste sau atmosfera specială care mă înconjura?

De obicei când vizitez un oraș străin, mă simt o intrusă, aici însă m-am simțit aproape acasă. Senzația aia de liniște sufletească când stai pe iarba verde de lângă Palatul de Cultură, havuzul cu acea apă cristalină care curgea lin, oamenii detașați, liberi, fericiți, dornici de a se bucura de unica viață care le este oferită.

În Iași și timpul zboară parcă diferit. Nu mai ești presat de griji, de faptul că orele aleargă haotic înainte, de faptul că numai ce ai ajuns și deja trebuie să pleci.

Stând pe acea iarbă verde, am fost martora unor scene rupte din viața unei tinere famili. Doi părinți care se respectau și încercau să-și crească cei doi copii frumoși. Un moment care m-a amuzat foarte mult a fost propunerea tatălui de a îndeplini o altă poruncă : să arate cât de tare o iubesc pe mama lor. Au îmbrățișat-o atât de strâns, încât au dat-o jos. Asta da iubire! Când a venit timpul să plece acasă, fetița a încercat să-i manipuleze, spunându-le părinților că ea nu poate să urce dealul acela, iar apoi demonstrativ a căzut și a încercat să ridice dealul precum o broscuță, dar nu-i reușea (Chipurile) … Șmecheră!

Prima destinație turistică pe care am vizitat-o a fost mănăstirea Cetățuia. Aici ne-a întâmpinat un preot puțin mai deosebit decât ceilalți preoți pe care i-am văzut până acum. Prin vorbele sale înțelepte, ne-a amuzat, dar ne-a și pus pe gânduri. Am avut doar puțin timp pentru a admira împrejurimile acestei mănăstiri, dar frumusețea pe care am văzut-o și arhitectura specifică ne-a lăsat fără cuvinte.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursă fotografii

În continuare am vizitat Bojdeuca lui Ion Creangă, locul unde s-au născut „Amintirile din copilărie” ale scriitorului. Clădirea este utilizată în prezent pentru a găzdui expoziția documentară despre viața și opera lui Ion Creangă. Ghidul  ne-a povestit despre peripețiile copilului universal, Nică și despre prietenia acestuia cu Mihai Eminescu, care a scris Sara pe dealuri, admirând acele dealuri. Dealuri care, din păcate, acum nu mai sunt atât de vizibile, din cauza construcțiilor recent răsărite în cale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursa unor poze nerealizate de mine 

Următoarea atracție turistică care ne-a furat câteva minute a fost Grădina (Parcul) Copou, unde am văzut monumentele celor mai ilustre personalități românești.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursa altor poze nerealizate de mine (aparatul meu nu e super șmecher, d-aia)

O altă destinație : Sala Pașilor Pierduți, situată pe holul Universității Alexandru Ioan Cuza. Aici te poți pierde, pe bune, admirând fiecare pictură în parte.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și o ultimă destinație, însă nu cea din urmă este Palatul Culturii din Iași, considerat un simbol cultural al orașului.

IMG_3662

Nu cred că mai e cazul să vă explic de ce ar trebui să vizitați Iașul, în cazul în care nu ați făcut-o…

Cu drag, 
Georgiana

Evadare din lumea reală într-un colțișor de rai: Hanul lui Hanganu

„Noi socotim că am rămas în urmă, ei regăsesc ceea ce au pierdut.”
(Sergiu Hanganu. Despre Moldova și turiștii din afara țării)

Duminică, 17 aprilie 2016, ne-am decis să descoperim Moldova și destinațiile sale turistice. Scopul nostru era să vizităm, inițial o altă destinație turistică, însă planurile s-au schimbat pe parcurs. Nimic nu poate fi mai apreciat decât deciziile imprevizibile și spontane.

Am trecut pe lângă mănăstirea Căpriana, pe care am admirat-o doar de la depărtare și cu o mică pauză pentru poze făcute în fugă și apoi am continuat să ne îndreptăm spre destinația finală, pe care ardeam de nerăbdare să o cunoaștem.

100_3242

Mănăstirea Căpriana

După un drum de câteva ore am ajuns și la mănăstirea Țipova, însă din lipsă de timp și de haine speciale, am decis să nu ne reținem prea mult, cu toate acestea am zăbovit câteva minute pentru a focaliza și înscrie în amintirea noastră și ale aparatelor foto câteva momente și câteva vederi frumoase cu râul Nistru.

Această prezentare necesită JavaScript.

Când am ajuns la Lalova, Rezina și am descoperit Hanul lui Hanganu, ne-a atras priveliștea și acea barcă de la intrare. Totuși eram puțin nedumeriți dacă am ajuns unde trebuie sau nu, lipseau indicatoarele precum că aici ar fi intrarea sau câți km ne despart de han. Cu toate acestea, în momentul în care am pășit dincolo de poarta principală am fost primiți cu bunăvoință de familia Hanganu. Iar la intrare ne-au întâmpinat niște câni drăgălași și pufoși, pe care la sfârșit nu ne-am putut abține să nu-i mângâiem și să nu-i adorăm, și ei, la rândul lor, ne-au împărtășit atenția și afecțiunea lor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Hanul lui Hanganu este situat pe malul Nistrului și este singura pensiune din zonă. Se află în raionul Rezina, satul Lalova, la 100 km de Chișinău. Construcțiile au fost începute în anul 2002 și continuă până în prezent. Sergiu Hanganu, proprietarul acestui han, după ce a călătorit în afara țării noastre a decis, împreună cu familia sa, să împărtășească din tradițiile și obiceiurile țării noastre cu turiștii care vor veni. Motiv care l-a convins să deschidă acest han și să bucure turiștii cu vinul de calitate pe care îl produce și cu alte băuturi (țuică, compot), încercând să experimenteze în fiecare an, câte o băutură nouă, iar soția lui, Emilia, îi încântă cu o cultură gastronomică naturală, delicioasă și variată.

Ceea ce ne-a fascinat în continuare a fost peisajul edenic pe care l-am surprins și leagănul extras parcă dintr-un peisaj de poveste. Totul era fermecător, un mic lac, deasupra căruia se afla un mic pod. Pentru a putea să luăm masa, ne-am îndreptat spre terasă, la care trebuia să ajungem urcând niște scări neobișnuite. Am fost surprinși de mirosul de paie și fân pe care l-am descoperit și de amintirile legate de trecut ale fiecăruia dintre noi. Era o scară specială pentru a ne putea urca într-un alt loc, fâneața în aer liber  cu așternut din ierburi proaspăt tăiate, unde ai fi putut cădea într-un somn lipsit de griji și nevoi. De acolo de sus puteai să apreciezi acea priveliște minunată a râului Nistru.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mâncarea care ne-a fost servită și vederea spre râul Nistru ne-a făcut să ne simțim mai mult decât perfect. Bucatele tradiționale specifice pentru gastronomia din Moldova : mămăligă cu tocană din carne de porc, brânza, smântâna, scrobul și salata de vară au fost gătite gustos, iar noi ne-am delectat și am rămas încântați de ceea ce ne-a fost preparat. Ca băuturi am ales să savurăm compot de casă în asortiment și vin roșu cu un gust select, fin și catifelat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ne-au fost prezentate camerele pe care putem să le rezervăm în cazul în care ne decidem să ne cazăm pentru a petrece o zi liniștită, plină de emoții și energie pozitivă, într-un loc îndepărtat de rutina zilnică. Camerele sunt amenajate în stil rustic (cu covoare ţesute din lână şi ulcele de lut), dar în același timp sunt și confortabile. Este o alegere perfectă pentru cei care pun preț pe valorile tradiționale și pentru cei care apreciază design-ul rustic. Cu toate că sunt construite în stil arhaic, nu lipsesc elementele moderne, precum dușurile, televizoarele și accesul la wi-fi, pentru cei care abia așteaptă să împărtășească cu cei dragi, momentele frumoase pe care le petrec în acest colțișor de rai.

Hanul dispune de 7 camere și 2 băști (odăi cu sobă, şemineu și lejancă (suprafaţă pe care se doarme, improvizată pe cuptor) ). Totodată hanul deține o sală de conferințe în care se pot organiza diferite evenimente marcante din viața noastră, precum zile de naștere, revelionul etc etc. În această sală turiștii au posibilitatea să joace tenis de masă, iar pentru cei lipsiți de experiență, ca și mine, să învețe să-l joace. Decoraţiunile interioare şi micile detalii din această sală și din camerele și băștile, pe care le-am menționat mai sus, sunt inspirate din  cultura, istoria și natura Moldovei.

Hanul lui Hanganu este cu siguranță una dintre cele mai bune alegeri, în ceea ce privește turismul rural, iar pentru doritorii de a descoperi Moldova, este o destinație turistică, ce nu trebuie să fie ratată. „Nu există un loc mai bun pe întregul pământ, pentru a te odihni cu adevărat sufletește.”

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu drag,
Georgiana F.

P.S.: Sursa câtorva poze, cer scuze că nu am menționat pozele care nu au fost realizate de mine. Pe parcurs, promit să nu mai repet astfel de greșeluță.

Franța visurilor mele

most_beautiful_places_paris_wide_26922700

Foto

Am avut posibilitatea să plec peste hotarele acestei țări, prima dată, în clasa a 8-a. Am fost în Franța, datorită doamnei Raisa Andriuță, directoare a Alianței Franceze din Nisporeni, datorită părinților mei, care au făcut tot posibilul ca eu să mă pot bucura de ceva ce ei nu au avut posibilitatea să se bucure și datorită faptului că am îndrăgit limba franceză încă din clasa a 2-a.

Primul oraș pe care l-am admirat, înainte de mica noastră escapadă în Franța, a fost Berlinul, unde am fost nevoiți să stăm câteva ore în gară. A fost destul de surprinzător pentru mine, mai ales pentru că nu cunoșteam limba pe care locuitorii o vorbesc. Știam doar : „Danke!”. Ceea ce m-a fascinat în Berlin era acel turn, care l-a făcut pe unul dintre colegii mei să creadă că am ajuns deja în Paris.

În Paris am făcut cunoștință cu metroul și cu frica de ușile acestuia, se închideau prea repede. Era totul nou pentru mine, îmi era greu să accept acea schimbare, dar mă liniștea faptul că totuși nu sunt singură, că este cineva care să mă supravegheze.

Ne-am îndreptat apoi spre tren pentru a ajunge în Saint-Amand-Montrond, unde trebuia să ne întâlnim cu familia-gazdă, care va avea grijă de noi, în următoarele săptămâni. În acea gară m-am despărțit de colegii mei din Moldova și de profesoarele noastre care ne-au ghidat și supravegheat până acolo. În continuare trebuia să ne descurcăm noi singuri, să comunicăm în limba franceză, o limbă care îmi era dragă, dar pe care știam că încă nu o stăpânesc atât de bine.

Prima seară în acea familie a fost puțin ciudată. Mă durea îngrozitor de mult capul. Toți vorbeau în franceză. Îmi venea să le zic să înceteze, să-mi vorbească în română. Aveam impresia că nu știu nici un cuvânt în franceză. Dicționarul bilingv român – francez mi-a fost cel mai bun prieten în acea perioadă.

Locuiau într-o casă imensă, era proprietatea unei ducese, dacă nu greșesc, din păcate au trecut câțiva ani de atunci. Multe detalii le-am uitat, dar mă atrase mult alegerea lor. Era o casă veche, cu două etaje.

Am îndrăgit-o chiar de la început pe mama corespondentei mele, Lucie. O ajutam la treburile casnice pentru a-mi povesti cât mai multe chestii impresionante despre viața și despre meseria ei. Îmi spusese să-i spun Marie, ceea ce pentru noi era nefiresc, având în vedere că la noi trebuie să adaugi doamnă Marie sau dvs și celelalte pronume de politețe.

Lucie, avea doi frați prietenoși: Vincent și Alexandre. Ea era mezina familiei. L-am admirat pe fratele ei de 21 de ani, Alex, care era foarte glumeț. Mereu o să-mi aduc aminte de ziua în care am vizitat Saint-Amand-Montrond-ul, fiind într-o mașină cu el, mama lui, care conducea și Lucie. Era liniște în mașină, până în momentul în care, în fața noastră a apărut o mașină și el a început să strige : „Ahh, on va mourir! (Vom muri!)”. Pe mine m-a amuzat foarte mult, însă mama lui nu a rămas impresionată, vă dați seama.

În ceea ce privește instituția de învățământ pe care am frecventat-o în acele săptămâni, am observat alte diferențe între ei și noi. Dacă la noi, era vai și amar dacă ieșeai din clasă fără să-ți ceri permisiunea, la gimnaziul „Jean Valette” elevii, fără permisiune, se plimbau prin clasă de câte ori aveau chef. Exista mult prea multă libertate și mai puțin respect față de munca profesorului, dar nici acesta, doamne ferește, să le zică ceva.

Instituția era dotată cu diverse tehnologii, fiecare clasă dispunea de un calculator și un ecran pentru ca elevii să vadă ceea ce profesorul le predă. Fiecare elev, cu excepția unora, care locuiau aproape de casă, mâncau la cantină, la amiază. Era o plăcere să mănânci acolo, diferite feluri de bucate, în fiecare zi. Abia așteptam ora prânzului.

10592805_10152652444808363_7890704197471098210_n

Foto

Lucie cânta la flaut, am fost de câteva ori cu ea și am audiat câteva piese pe care le interpretau câteva persoane la diferite instrumente muzicale. În una dintre zile am făcut o poză și din păcate blițul aparatului foto, m-a deconspirat. M-am prefăcut că nu știu și nu am văzut cine a fost vinovatul / vinovata.

Acolo am avut ocazia să sărbătoresc Paștele. O tradiție total diferită de-a noastră. Adulții ascundeau câțiva iepuri de ciocolată prin grădină, iar copii se duceau să îi găsească. Pentru prima dată am gustat scoicile, care mi-au lăsat ca amintire un gust delicat.

Parisul rămâne a fi în amintirea mea de copil, un oraș foarte aglomerat, care cu toate acestea m-a încântat. Acolo am descoperit libertatea care chiar și acum mă atrage, care mă face să vreau să-l mai vizitez, cel puțin încă de câteva ori în scurta mea viață de muritoare.

Nu ezitați să vizitați Franța și în special Parisul, orașul visurilor mele…

Această prezentare necesită JavaScript.