Constanța – tărâm de vis

Miercuri, 07 octombrie 2015, Constanța

Prima zi în care am „aterizat” în Constanța. Mi s-a părut că am căzut de undeva de sus, într-o lume complet necunoscută. Nici măcar nu aveam idee cum aș putea să ajung la autogară, în cazul în care aș fi vrut cumva să evadez pe cale legală.

Am intrat în blocul unde urma să trăiesc, am deschis ușa. După care am observat că ar trebui să sun mai întâi, înainte de a intra. Am închis ușa și am încercat să respect ceea ce credeam că fac persoanele care locuiesc acolo. Cei de la recepție probabil s-au amuzat enorm pe seama mea.

Am ajuns și la etajul 4, camera 422, trei franțuzoaice simpatice m-au salutat politicos. Ele au fost colegele mele de cameră de la început până la sfârșit. Primele zile am vorbit aproape doar în franceză, de parcă nu m-aș fi aflat în România, ci în Franța.

Weekendul reprezenta pentru mine revenirea în România, unde aveam posibilitatea să vorbesc în limba română. Grupul de la master de la Universitatea „Ovidius” din Constanța din care am avut onoarea să fac parte, m-a acceptat chiar de la primele cursuri. Încetul cu încetul am început să aștept cu nerăbdare weekendul pentru că atunci simțeam că fac și eu parte din lumea aceea frumoasă.

Erau zile când mi se făcea dor de casă și abia așteptam să plec, dar erau și zile în care mă simțeam atât de bine acolo, încât mi-aș fi dorit să am posibilitatea să rămân cel puțin  un an.

Lacul, marea, păsările, persoanele speciale pe care le-am cunoscut, orașul, două pisici drăgălașe, niște vecini amabili, profesori deosebiți, discipline care mi-au deschis noi orizonturi, colege și prietene pe care le-am îndrăgit chiar de la început și a căror sfaturi și vorbe calde mi-au încălzit sufletul timp de aproape 5 luni.

Nu puteam să nu mă îndrăgostesc de acest oraș minunat, de acea mare albastră, care o să mă cheme mereu și mereu spre ea, acele valuri, a căror muzică mă făceau să visez, acel lac, a cărui liniște îmi atingea sufletul, acele păsări care zburau spre cer, acea libertate pe care o dețineau și care mă atrăgea și pe mine.

Ultima lună, Constanța a devenit lumea mea, blocul și camera în care locuiam au devenit casa mea. Devenise totul mult prea familiar, nu-mi puteam imagina cum ar fi să părăsesc acest tărâm de vis.

Vineri, 12 februarie 2016, a venit și ziua plecării, zi pe care încercam cumva să o evit. Mi-aș fi dorit să adorm și să mă trezesc când acea zi deja a trecut, pentru a nu fi nevoită să mă reîntorc spre Moldova.

O ploiță neașteptată, zâmbete și priviri triste, alergat prin oraș după o valiză nouă (lucrurile ca prin minune s-au înmulțit, în special cărțile), bagaj desfăcut și refăcut, de câteva ori; imposibil de încheiat bagajele, chemarea în ajutor a specialiștilor în domeniu (niște prieteni de vis); misiune îndeplinită (am reușit să învingem bagajele); apropierea serii, mulți pupici și îmbrățișări, ultimul taxi, ajutorul meu special, autocarul, ultimele mici bucățele din puzzle…

Adio Constanța! Îmi va fi dor, dar îți promit că am să mai revin!

100_2573

Lacul Tăbăcăriei

100_2549

100_2462

100_2548

100_2545

100_2527

Freedom to Fly

100_2453

20160131_143428

20160131_150314

Tomis Centru Creștin Timpuriu

20160131_144425

Cazinoul

20151104_145235

Lacul Tăbăcăriei

20151104_154144

Marea albastră

20160131_143444

20160131_144647

Doi îndrăgostiți

20160131_143338

20160131_142428

Cazinoul

Anunțuri