Forum Jurnalism

Sâmbătă, 25 februarie, între orele 15: 00 – 19:00, a avut loc un eveniment găzduit de partenerul general Summit Events, Forum Jurnalism, organizat de Clubul Jurnaliştilor al Ligii Tineretului din Moldova.

Am acceptat să fac parte din publicul acestui eveniment și bineînțeles, nu am regretat, pentru că am avut ocazia să descopăr persoane remarcabile, care activează în sfera jurnalismului. Însă cu toate că fac parte din aceeași sferă, s-au deosebit prin diferitele profesii pe care le practică, prin atitudinea lor față de ceea ce fac, viață, bani, dar chiar și prin personalitatea lor.

„Jurnalismul este o profesie, în care intră oricine. Mai puțini rămân și mai puţini sunt jurnaliști cu adevărat.” (Daniela Beșliu)

Primul speaker care ne-a încântat prin prezența sa și prin sfaturile pe care ni le-a oferit, a fost Daniela Beșliu, co-fondator şi redactor la ZUGO.md, care s-a remarcat prin modestitatea și sinceritatea ei. Daniela ne-a povestit despre cum au reușit să își deschidă afacerea având în buzunar doar 1000 de euro, despre alegerea denumirii site-ului, care a fost ideea lui Dumitru Jomir, co-fondator și administrator și despre logo, care a fost realizat de un designer, prieten de-al lor. Le-a plăcut pentru că e memorabil nu doar logo-ul, dar și denumirea și pentru că sunt un pic deocheate pentru mass-media noastră. Am aflat că ei nu se întrețin doar din publicitate, ci și din prestarea de servicii video, redactare, organizare de evenimente… Totodată ne-a destăinuit anumite șiretlicuri despre promovarea în mediul online, despre anumite dificultăți pe care le-au întâlnit, dar și despre echipa de la Zugo.md.

_dsc0956_1488127318734

„Pentru mine jurnalismul este un mod de a fi, un mod de a trăi și un mod de a simți lucrurile. Eu iubesc asta cu întreaga mea ființă.” (Ana Sîrbu)

Următorul speaker a fost Ana Sîrbu, fost reporter la Unimedia, Jurnal TV şi fost redactor-şef la ziarul Avante, în prezent reporter la portalul de ştiri Agora.md, câştigătoare în „Topul Jurnaliştilor anului 2016”. Ana este o tânără foarte energică, care visa să devină neurochirurg, însă circumstanțele i-au arătat adevărata cale. Scopul ei la acest eveniment a fost să îi învețe pe cei din sală cât mai multe secrete, într-un timp atât de scurt. Ea  ne-a vorbit despre asul din mânecă al jurnaliștilor – o listă cu cel puțin 100 de întrebări: „Un jurnalist bun, niciodată nu o să vină la un eveniment nepregătit.” Fiecare jurnalist / reporter are un stil, care îl reprezintă.

Sfaturi pentru viitorii jurnaliști:
– „Întotdeauna căutați oameni care să vă critice constructiv (manageri obiectivi), pentru că doar așa e posibilă evoluția voastră ca specialiști.”
– „Trebuie să învățați de la cei mai buni, faceți voluntariat. Voluntariatul înseamnă experiență.”
– „Jurnalistul, de multe ori trebuie să fie insistent, dur, obiectiv. Totodată trebuie să rămână un om bun. Indiferent de situație, trebuie să fie integru. Jurnalistul trebuie să aibă o cultură generală.”
– „Dacă tu vrei să ajuți un om prin informație, jurnalismul pentru tine e o vocație, dacă tu vrei să primești doar bani, e o profesie.”

_dsc0960_1488127374627

“Sunt conştientă că televiziunea m-a făcut să greşesc mult și profesional, și personal, pentru că îţi deschide foarte multe uşi. Experienţele te fac să greşeşti, iar greşeala înseamnă o lecţie și nu trebuie să vă fie frică să greşiţi. Sunt un om de Televiziune, un om îndrăgostit de cuvânt. Vă îndemn să aveți grijă, cum munciți, pentru cine munciți și ce obțineți în schimb.”  (Dorina Cojocaru-Filipschi)

Al treilea speaker a fost Dorina Cojocaru-Filipschi – Director General la Şcoala de Televiziune şi fosta producătoare a emisiunii „Deşteptarea” la Jurnal TV. Modul în care Dorina și-a făcut intrarea a fost precum o invitație într-o lume a poveștilor și nu tind să exagerez. Dorina are o dicție impresionantă și o voce atât de caldă și calmă. Probabil și-a fermecat admiratorii, care au urmărit-o de-a lungul anilor, nu doar prin aspectul său fizic frumos, dar și prin suavitatea vocii sale. Dorina ne-a explicat cât de importante sunt greșelile pe care le facem noi singuri în viața noastră. Ele sunt cele care ne învață, de fapt, de aceea este necesar nu doar să nu avem frică de ele, dar și să le comitem.

Fiind întrebată la începutul carierei sale în televiziune de către Nata Albot ce salariu dorește să i se ofere, a răspuns : „Voi cere mult, fii gata! Dar nu acum! Doar după ce îți voi arăta, timp de două săptămâni, de ce sunt în stare.” „Banul te învață să-ți respecți timpul, să devii disciplinat și cere mai multe, ca și duritate în caracterul tău.”

Dorina ne-a împărtășit câteva lecții din culisele Televiziunii :

– Ascultă tot, dar nu crede tot! Nu crede în orice sursă. Fii suspicios, investighează.
– Adevărul se spune, de regulă, la despărțire.
– Televiziunea înseamnă manipulare. De jurnalist depinde cum vrea să redea adevărul.
– Dacă ai carte, nu ai neapărat și parte. Sunt oameni care muncesc mult mai mult și primesc mult mai puțin. Ei nu știu cum să se vândă, să își pună un anumit preț pe ceea ce cunosc și dețin.

“Atâta timp cât ai un şef, direct sau indirect, conștient sau inconștient, îi joci jocul. Nu mai eşti liber. ”

„În regie – e sufletul televiziunii.” (Dorina Cojocaru-Filipschi)

_dsc1082_1488127401599

„Dacă vreți să fiți prezentatori TV, o să fiți prezentatori TV, dacă o să fiți suficient de insistenți. Dacă vreți să faceți jurnalism de calitate, începeți cu presa scrisă, indiferent unde, pentru că  omul care poate scrie, o să poată face tot. O să învețe și a vorbi, și a citi de pe prompter, că nu e așa de simplu fraților!” (Dorin Galben)

Ultimul speaker a fost Dorin Galben – fost realizator/prezentator la AgroTV, reporter la ziarul Timpul, realizator/prezentator la 10TV şi deţinătorul titlului onorific „Omul anului 2016” la categoria Mass-Media. Dorin are o experiență de aproape 6 ani în jurnalism. Ne-a vorbit despre modul în care îi vin idei pentru anumite reportaje. A scris despre un cuplu de cerșetori din Chişinău, despre penitenciarele din Moldova, despre morgile de aici, despre profesia de măturător pe care a exersat-o timp de o zi, despre prostituatele de pe Calea Basarabiei, despre realitatea dură în care trăiesc anumiți bătrâni… Cu toate că sunt niște subiecte ce ţin mai mult de degradarea societății, niște subiecte triste, ne-a povestit despre ele în mod ironic. Cu toate că ne-a vorbit aproape o oră, timpul a zburat fără a ne plictisi. „Eu cred că sunt un fericit. Cineva spunea că foarte mult se muncește în jurnalism. Eu însă am o plăcere extremă în momentul în care vin cu un material bun. Pot să stau trei nopți, să îl scriu. Am eu o tendință să scriu un articol, să îl șterg, iar să îl scriu, sunt nemulțumit permanent de ceea ce iese. Şi când îl public pe site, încă mai modific. Îmi vin tot felul de idei.” „La ziarul Timpul sunt de 5 ani şi un pic. Am făcut şcoala de studii avansate în jurnalism.(…) Eu nu am făcut jurnalism în facultate. Am făcut Antropologie, la Facultatea de Istorie și Filosofie. Am studiat doi ani în Polonia jurnalismul, dar mai mult am învățat limba poloneză.”  “Fac de doi ani televiziune şi am realizat că îmi place presa scrisă.”

„Folosiţi limbaj simplu!” (Dorin Galben)

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai multe detalii despre eveniment și despre următoarea ediție a Forumului Jurnalism, puteți afla de pe pagina de Facebook a organizatorilor.

Sursă Foto: ZUGO.md

Cu drag,
Georgiana

Anunțuri

Tu ai fi zburat?

Se deschise ușa, apăruse o posibilitate de a fugi. Ar fi putut să dispară fără să se mai uite în urmă, fără să-i mai pese, fără să mai privească spre trecut și totuși parcă ceva o atrăgea să mai rămână, parcă ceva o chema înapoi. Un ecou trist al trecutului care o implora să nu-și ia zborul. Nu știa ce să facă, să plece sau să rămână pentru totdeauna? Și dacă ar pleca, nu s-ar mai întoarce cu siguranță, însă dacă va rămâne, cine știe dacă va mai avea o altă posibilitate să plece? Era într-o dilemă care o făcea să-și dorească un mic ajutor de undeva, un ajutor care să o salveze de propria ei decizie.

Toți anii în care se aflase în acea colivie, au făcut-o să fie dependentă de el, de acel spațiu închis în care se afla. Privea printre acele gratii întrebându-se cum ar putea să fie dincolo de ele, dorindu-și să știe, dorindu-și să aibă posibilitatea să le părăsească măcar pentru puțin timp sau uneori pentru totdeauna și acum că și-a văzut visul devenit realitate ceva nu o lăsa să-și realizeze dorințele în întregime.

A privit în ambele direcții fiindu-i frică să nu-l vadă sau poate sperând că îl va vedea pentru a nu o lăsa să-și ia zborul. Și nu l-a văzut, însă ceva totuși o împiedica să zboare! De ce să nu o facă, dacă are posibilitatea? Își zicea în gând: „Zboară fraiero, zboară cât mai poți! ” După alte câteva minute în liniște a ajuns la concluzia că poate el stă undeva și o pândește, ca în momentul în care ea va decide să-și ia zborul, el să apară de undeva și să zică : „Haaa, ai crezut că te las să o faci? Chiar ești o fraieră!” Poate el vrea doar să vadă cât de mult ea îl iubește, poate este doar o ispită? Dacă este doar o iluzie apărută în fața ei, precum apa într-un deșert? Poate nu sunt lucidă? Poate visez? Pentru a vedea dacă este adevărat ceea ce i se întâmplă, s-a ciupit: „Auuu, calmează-te! Ce faci? Cred că visez! Trezește-te!”

Se afla la răscrucea dintre vis și realitate, dintre evadare / libertate și spațiul acesta semiînchis, care o chinuia cumplit și nu știa care ar trebui să fie decizia pe care ar trebui să o ia. Și parcă ar pleca, și parcă ar sta?! Încerca să-și amintească toate momentele frumoase pe care le-a petrecut aici, închisă, alături de el. Și-a dat seama că i-a lipsit enorm de mult libertatea. Poate nici nu au existat clipe fericite? Poate neavând un alt destin, a încercat să se agațe de el și de ceea ce îi oferă pentru a crede că este fericită. Poate fericirea ei fusese doar o iluzie?

A încercat să-și amintească cum a fost de la început și spre marea ei mirare nu putea să-și aducă aminte cum se simțise, de parcă acele prime clipe, zile, săptămâni nici nu ar fi existat. A fost doar o simplă existență, fără a simți că există de fapt. Și-a dat seama că sufletul ei nu mai putea să îndure acea existență fără sentimente pozitive, acea existență în care sufletul îi stătea în genunchi și l-a ales pe el, și-a dedicat în  întregime ceea ce credea ea că ar fi viața ei. A fost precum un sacrificiu dăruit lui, LUI, care nici măcar nu avea probabil nevoie de ea, dacă a răpit-o fără măcar să o întrebe, dacă ea dorește să rămână pe vecie legată de el, fără aripi, sau nu?

Simțea furia care îi întuneca vederea. Și-ar fi dorit să-l prindă și să-l închidă, ca să înțeleagă prin ce a fost nevoită să treacă. Și totuși a decis, va pleca. Nu-și va lua nimic din viața petrecută aici, doar va pleca.

Și-a luat zborul, a zburat prin camera mare, care i se părea a fi întregul univers, nici nu a înțeles că după acel geam există o altă lume.

Când s-a întors, a găsit-o în colivie, cu acea ușă deschisă. A privit-o lung și i-a zis : „Cred că nu doreai să fugi de aici, nu? ”

Vremuri apuse ale copilăriei noastre

„Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” (Mihai Eminescu)

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica (fetiță) la casa părinților mei…”. (Ion Creangă)

Îmi revin amintiri ale copilăriei mele în care totul îmi părea mult mai colorat și în care fiind împreună cu camarazii mei de joacă visam că atunci când vom creşte mari, ne vom duce împreună la discotecă. Din păcate însă, drumurile noastre s-au separat mult prea repede. Chiar dacă noi, fiind încă mici refuzam să venim acasă până la ora 22, cu toate că ştiam ce pedepse ne așteaptă acasă, despărțirea noastră a fost inevitabilă. Am fost separaţi din cauza circumstanţelor nefavorabile apărute în acea perioadă. Toată lumea pleca în care direcție putea și apoi dacă aveau noroc, îşi luau în scurt timp, odraslele cu ei. Şi strada noastră rămânea singurică, în parcul nostru de baseball, nu mai era nicio urmă lăsată de noi.

Unii au plecat în Italia, alții doar pe altă stradă, alţii în Chişinău, sperând să aibă o viață mai bună, însă nu știau că în scurt timp jocurile la calculator, comunicarea prin intermediul rețelelor de socializare vor înlocui inocența si naivitatea copiilor din generațiile care urmau să apară. Peste un timp nici nu ne mai salutam, pentru că perspectivele noi de viață ne-au ajutat să nu ne mai „recunoaştem”. Am uitat cine am fost și de unde ne-am început calea.

Iar cei care am rămas pe acea stradă, am devenit mult mai serioși. Nu mai aveam timp unul de altul, nu mai ştiam cum să ne regăsim în parcul pustiu, nici chiar după ce au apărut telefoanele mobile. Ne-am maturizat, iar strada noastră s-a maturizat odată cu noi.

Eram deja la gimnaziu când unii colegi mi-au devenit și prieteni. Cu ei îmi petreceam ziua, cu ei prin intermediul telefonului ne ajutam să ne pregătim lecțiile când părinții nu știau răspunsurile. Credeam pe atunci că e imposibil ca părinții mei să nu cunoască ceva și am fost atât de dezamăgită că într-adevăr există lucruri, pe care se pare că rămâneau și pentru ei un semn de întrebare. Peste un timp, însă, dorința mea avidă de cunoștințe m-a făcut să îmi doresc să mă bazez doar pe căpșorul meu, fără a apela prea des la ajutorul cuiva, cu excepția profesorilor, care consideram pe atunci că e de datoria lor să îmi explice orice nu știam eu. Ei și cărțile erau pentru mine, un izvor nesecat de cunoștințe.

Au existat profesori pe care i-am admirat pentru cât de ușor îmi pot explica ceva și cât de bine reușesc să înțeleg ceea ce ne împărtășeau, profesori care au rămas pentru mine adevărate enigme și profesori care erau niște eroi și niște exemple demne de urmat. Și totuși au existat puțini profesori pe care i-am admirat atât de mult și pentru care venerația mea nu a scăzut nici după ce m-am maturizat și am devenit cine sunt astăzi. De aceea mereu o să le fiu recunoscătoare pentru că au apărut în viața mea și m-au ajutat să evoluez.

Peste un timp am terminat studiile la liceu, urma să alegem în care direcție ne vor duce pașii noștri. Şi dacă în primii doi ani în weekend întâlneam destule chipuri cunoscute, peste alţi doi ani să vezi un chip cunoscut era o adevărată plăcere. Era ceva ce puteai să îți permiți mai rar și nu pentru că nu ai avea resurse financiare suficiente, ci pentru că toată lumea şi-a ales un viitor cu mai multe oportunități, în alt oraș sau chiar departe de Moldova. Sunt curioasă dacă peste un timp, cei care s-au născut în Chişinău, vor dori să îşi părăsească orașul drag, pentru un alt oraș din Moldova?

Părinții priveau strada triști, așteptând poate de undeva sau cumva să le apară odraslele, ascultau orice sunet care ar putea să îi înștiințeze că cineva a deschis poarta, ușa și a pășit pragul casei. Știau că va veni ziua în care vor rămâne singuri, însă sperau că totuși copiii lor vor alege să se întoarcă acasă după ce își încheie studiile la universitate. Puțini au fost cei care s-au întors, mulți cei care au plecat.

E iarnă, te uiți în jur și nu mai vezi atâția copii la săniuș precum erau în vremea copilăriei noastre. Străzile devin pustii și liniștea domnește în jur. Iarna a devenit și el un anotimp mult prea serios, cu mici excepții, pe care i le poți înțelege. Se revoltă și ea cum poate, încercând să ne cheme pe noi, cei care am fost și nu mai suntem. Probabil crede că ne-am supărat pe ea și din cauza aceasta, nu mai permitem nici generației noi să se bucure de prezența ei.

Cu drag, 
Georgiana

Sursă Foto

Interviu cu Aliona Gherghilijiu: „Cuvintele pe care le aștern pe hârtie sunt câte o părticică din mine…”

16650967_10208338947364320_878042973_o

Aliona Gherghilijiu este mamă, soție și fiică și în pofida responsabilităților personale, a reușit să ne împărtășească povestea vieții sale. O poveste pe care vă invit să o descoperiți din interviul de mai jos, iar pentru cei mai curioși, mai multe detalii puteți afla lecturând cartea ei „Pe aripile destinului”.

„Sunt copil și fiică de vreo 30 de ani, soție și noră de aproape 7, iar în rol de mamă sunt de 5 ani și jumătate. Fiecare etapă a vieții mele modeste mi-a format caracterul și m-a determinat să devin cine sunt astăzi. Mă bucur că știu să îi compătimesc pe cei care au o viață mult mai grea decât a mea și mi-e tare milă de părinții bătrâni lăsați în voia sorții. Mă doare sufletul când văd copilași grav bolnavi și dacă aș fi Dumnezeu i-aș salva pe toți. Mă întristează faptul că chiar și dacă nu-mi place bârfa, uneori recurg și eu la ea, că de foarte multe ori nu am răbdare să se întâmple ceva aici și acum, că sunt tare supărăcioasă. Totuși consider că sunt o optimistă, chiar dacă de nenumărate ori am dat mâinile în jos și am crezut că nu mai există cale de ieșire din impas.”

– Dacă îți mai amintești, care a fost prima carte pe care ai citit-o?
– Cred că Abecedarul.

– Care este rolul literaturii în viața ta? Cărțile sunt pentru tine prieteni care te sfătuiesc sau o metodă de a te relaxa și de a evada din lumea reală?
– Literatura pentru mine este o modalitate de a mă detașa de la treburile casnice, de la rutina zilnică și îmi place să citesc în liniște, însă recunosc că uneori citesc în fugă sau în același timp pregătesc mâncare și citesc. Asta se întâmplă atunci când cartea este foarte interesantă și nu am răbdare să aflu ce va urma.

– Titlul romanului „Pe aripile destinului” are un mesaj pe care ar trebui să îl cunoaștem? Care este semnificația lui ?
– Acest titlu corespunde în totalitate conținutului cărții mele de suflet. Este o relatare a destinului meu prin care am plutit fără să pot interveni și am acceptat resemnată ceea ce mi-a fost sortit să trăiesc. Acest titlu a fost gândit cu mult înainte să încep să-i scriu conținutul.

– Crezi în destin? Crezi că fiecare are puterea să decidă care ar trebui să fie pașii, pe care să îi urmeze în această viață sau există ceva mai presus de noi, care ne ghidează din culise?
– Da, eu cred în destin. Cred că fiecare își are menirea sa pe pământ. Fiecare trece prin anumite greutăți care îl marchează, însă sunt lucruri pe care le poate schimba. Am o prietenă care nu traversează strada regulamentar. Ea nu are răbdare să aștepe ca semaforul să fie verde pentru pietoni și pornește printre mașini, chiar și acolo unde drumul e cu sens dublu. Eu mereu îi spun că Dumnezeu într-o zi se va supăra pe ea, căci i-a dat viață, dar ea nu prețuiește ce are și să nu-l pomenească de rău, dacă se va întâmpla ceva. În acest caz fiecare decide până unde e soarta omului și de unde începe intervenția proprie.

– A fost visul tău de mic copil să scrii și apoi să publici o carte ?
– Nu pot să afirm că a foat doar un vis, a fost ceva mai mult. Am avut o copilărie nu prea fericită și am trecut prin foarte multe greutăți. Dacă aș încerca să le descriu pe toate nu mi-ar ajunge nici câteva cărți să le scriu. Sunt multe detalii, pe care nu le-am dezvăluit în cartea mea și foarte puțini oameni știu exact prin ce situații complicate am trecut. Eram absolut convinsă că voi scrie într-o bună zi cartea vieții mele, în care voi împărtăși lumii experiența mea de viață, cum ea m-a marcat și cum am reușit să fac față greutăților și să cresc un copil normal.

Continuare…

Interviu cu Alexandru Rufanda: „M-am născut într-o familie de oameni simpli, dar care purtau în suflet destine de personaje evadate din cărţi.”

Alexandru Rufanda ne destăinuie în rândurile de mai jos, mici secrete despre cum a reușit să se afirme în mai multe domenii și să le acorde atenția cuvenită în pofida timpului trecător.

M-am născut într-o familie de oameni simpli, dar care purtau în suflet destine de personaje evadate din cărţi. De la tata am moştenit simţul autenticităţii şi dragostea pentru ancestral. De la mama am moştenit ambiţia de a trăi, de a te menţine cultivat în mod continuu, curiozitatea de a cunoaşte mai mult decât îţi poate oferi o condiţie obişnuită. Sora mea, mai mare decât mine, mi-a implantat dragostea de carte, de studiu şi mi-a oferit drumuri pentru mintea –mi, de multe ori fără să-şi facă un scop din asta. Tot ce port cu mine şi ce mă mişcă înainte printre meandrele existenţei, le datorez alor mei, inclusiv buneilor şi străbuneilor, care sfătuiesc între ei şi îmi şoptesc poveţe prin curgerea sângelui…”

– Am remarcat că ești activ în mai multe domenii : medicină, jurnalism și chiar coautor al unei cărți. Cum reușești să îți organizezi timpul în așa fel încât să le reușești pe toate? Care e secretul tău?
– De fapt, nu e nici un secret. Încerc să-mi planific acţiunile de peste zi, îmi fac însemnări în agendă. Există perioade mai stricte, totuşi, când ziua îmi este împărţită pe ore, fiecare activitate sau acţiune fiind ancorată la ore fixe şi fiindu-i destinat un anumit interval de timp, peste care nu calc sub nici un pretext.

Am descoperit din sursele pe care le-am cercetat că ești pasionat de colecționare încă din copilărie : numismatică, minerale, insecte, fluturi etc. Ai continuat să-ți lărgești colecția până în prezent sau ai decis să te specializezi în filatelie?
– De ceva timp m-am axat în special pe filatelie. În paralel totuşi nu ratez nici o ocazie de a achiziţiona artefacte si documente istorice care m-ar putea ajuta în cercetările mele cu privire la fenomenul masonic.

Pasiunea pentru cărțile vechi și rare ai moștenit-o de la cineva ? Care e tematica cărților pe care le-ai achiziționat ?
– Cărţile vechi şi rare… Fiind pasionat de cărţi în general, având Cartea ca obiect de cult, era inevitabil să nu ajung la cărţile vechi. Un alt motiv care mă ţine aproape de cărţile vechi şi rare, este faptul că probabil sunt un demodat. Pledez mereu în detrimentul modei pentru stil. Faza cu „bestseller”-urile nu am acceptat-o mult timp. Şi atunci când mulţimile citesc frenetic ceva, eu mă feresc de asta şi caut surse mai vechi, care şi-au păstrat verticalitatea în timp. Timpul mi-a demonstrat că atunci când într-o ediţie mai veche de 50 de ani găseşti lucruri care se racordează la realitatea zilelor noastre, ai de a face cu o profeţie. Şi asta dă de gândit… În plus, ceea ce m-a făcut să încep să adun, să cumpăr ediţii vechi a fost farmecul şi vraja cărţilor marcate de timp. Mirosul filelor învechite, scârţâitul scoarţelor, povestea acestor volume ajunse pînă la noi… Despre vânătoarea de cărţi cu tiraje mici, editate la comandă sau distruse în timp, s-ar cere o discuţie aparte cu multe puncte de suspensie.

continuare

Cum l-am descoperit pe Jack Kerouac și al său roman „Pe drum”?

„Nu-i așa că ne începem viața ca niște copii nevinovați care au încredere în tot ce văd în jur?”

În spatele fiecărei cărți pe care o citesc, există o poveste.

Am achiziționat această carte după ce mi-a fost recomandată de un tânăr stagiar francez, pe care l-am întâlnit în februarie 2016, în Constanța. Îi plăceau hipsterii din anii 50 și modul lor de viață: părul lung, călătoriile de-a lungul lumii, muzica pe care o ascultau și libertatea pe care o căutau neîncetat.

Anul acesta am găsit-o în lista cu titlurile propuse de cei de lai haibun.md pentru challenge-ul din ianuarie. Am decis să o citesc, fiindcă o aveam de aproape un an și nu i-am oferit atenția de care avea nevoie.

Este un roman cu accente autobiografice. M-a atras lumea din anii 50, cu toate că au existat fapte și decizii din viața protagoniștilor pe care le-am criticat și pentru care nu am putut să îi apreciez.

În acest roman am descoperit mai multe tipuri de libertate : libertatea manifestată prin călătoriile de-a lungul Americii (au reușit să viziteze estul, vestul, sudul și nordul); libertate prin ascultarea muzicii bop (jazz-ul, swing-ul), muzicii mambo; libertate prin condusul cu  viteze excesive, o senzație similară zborului; libertate în exprimare : discuții interminabile care se încheiau abia când persoanele implicate în convorbire nu mai reușeau să-și țină ochii deschiși; libertate prin excesul de alcool și droguri; libertate prin nelegarea de o anumită persoană pentru mult timp, nici chiar căsătoria sau apariția copiilor, nu-l puteau opri pe Dean Moriartry să nu-și ia bagajele într-o bună zi și să plece; libertate prin încercarea mai multor tipuri de joburi, începând cu cele mai nesemnificative și mai de jos.

În această carte totul depășește extremul, nu există limite, nu există riscuri de care să le fie frică. Se conduc după principiul : „Totul sau nimic!”. Când ascultă muzică ei nu o fac doar pentru divertisment, pentru ei muzica este un mod de a trăi, de a vedea prin muzică, de a analiza fiecare membru al unui band din punct de vedere psihologic: „Prez are grijile tehnice ale unui muzician care cântă pentru bani, e singurul bine îmbrăcat, uite cum intră în panică dacă trage vreun falset, dar uită-te la șeful lor ce calm e, (…), pe el îl interesează doar cum sună muzica, doar grava ei exuberanță.” „… în timp ce artistul negru cânta gânditor și demn, puștiul înalt, subțirel și blond de pe Curtis Street, Denver, îmbrăcat cu blugi și curea cu ținte, ținea muștiucul în gură, așteptându-i pe ceilalți să termine, și când asta se întâmplă, începu el și zău că trebuia să te uiți în jur să vezi de unde venea soloul, pentru că răsuna dinspre buze care zâmbeau angelic și era un solo ca de basm, blând, dulce. Singuratic ca America, un țipăt ascuțit în noapte.”

Protagoniștii nu au problemele pe care le au cei din jur. Pe ei nu-i zbuciumă gândul că mâine s-ar putea să nu mai aibă nici un ban sau s-ar putea să nu mai aibă ce să mănânce, sau unde să doarmă. Acestea sunt niște gânduri ale oamenilor de rând. În timp ce mulțimea nu conștientiza că are doar o viață și ar trebui să o trăiască la maxim, fără griji inutile, protagoniștii nu doar că erau conștienți, dar și experimentau aceste trăiri. „Acuma uită-te şi tu la ăia din faţă. Au griji, numără kilometrii, se gândesc unde-or să doarmă la noapte, câţi bani costă benzina, cum e vremea, cum o să ajungă acolo şi, cu toate astea, ei or să ajungă acolo oricum, ştii. Dar ei nu ştiu decât să se agite şi să trădeze timpul cu false urgenţe şi altele, temători şi plângăcioşi, sufletele lor nu se vor linişti până nu se vor agăţa de o grijă clară şi dovedită şi, odată găsită, mutrele lor vor căpăta expresia adecvată şi vor umbla aşa, cu un aer nefericit, şi timpul va trece pe lângă ei şi ei ştiu asta şi asta-i nelinişteşte îngrozitor.”

Deseori au rămas fără un ban în buzunar, fără mâncare. Salvatore Paradise, a experimentat moartea clinică din această cauză. (Ieșirea din timp este o temă pe care am întâlnit-o la Mircea Eliade, în „Noaptea Sânzienelor”, o temă pe care nu m-am așteptat să o reîntâlnesc atât de repede în lecturile mele.) „Pentru o clipă doar, reușisem să ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna s-o ating, ieșirea completă din timpul cronologic în tărâmul umbrelor veșnice și miracolul simțit în întunecimea lumii muritoare și senzația că moartea mă îmboldește să merg înainte, ca o fantomă care se urmărește pe sine însăși, iar eu mă grăbesc, precum marinarii legați la ochi, pe o scândură de unde toți îngerii s-au aruncat în genunea sfântă a necreatului pustiu (…) Am înțeles că murisem și renăscusem de infinite ori, dar nu-mi mai reaminteam…”

Cu toate că există cititori care îi critică romanul, Jack Kerouac a abordat subiecte actuale și veritabile inspirate din anii în care a trăit, nu doar a existat. Chiar și dacă protagoniștii pe care i-a creat nu reprezintă niște exemple demne de urmat, în totalitate,. Aceștia au și trăsături sau principii de viață pentru care merită să îi respecți și să începi să înțelegi că nu are sens să ne facem griji de la probleme minuscule, pentru că ele peste un anumit timp dispar, iar în locul lor apar altele. Nu e cazul să ne chinuim neîncetat mintea cu astfel de inutilități.

 „Toată lumea veniseră aici (la Hollywood) ca să facă film. (…) Viața nu era ca-n filme.”

„Cum să vorbești despre sentimentul pe care-l ai când te desparți de oameni și vezi cum siluetele lor rămân în urmă și apoi dispar cu desăvârșire?”

Cu drag, 
Georgianadsc_1152