La prima ploaie te scot la un sărut

Privesc prin geam și văd cum picăturile de apă cad încet. Timpul se oprește în loc, liniștea mă cuprinde, iar întunericul de afară dintr-o dată pare mai luminos. Mă las amețită de picăturile de ploaie și suspin încet. Privesc visătoare și îmi imaginez că te-am regăsit după o lungă căutare, după o lungă despărțire. Și știu că ai plecat doar pentru că te-am rugat, dar mai știu că mă vei aștepta fără să te rog.

Și ploaia se aude tot mai tare și mai tare. Geamul e plin de picături incolore de ploaie. Picăturile curg încet și parcă se joacă. E așa de miraculos timpul de afară și aș vrea să ies, să mă plimb în ploaie, să mă ții de mână și să-mi șoptești duios cuvinte de amor, cuvinte de dor …

„Îmi promit mie că dacă te voi reîntâlni, la prima ploaie te scot la un sărut.”

Privesc prin geam și totul îmi pare mult prea frumos. Sunetul picăturilor de ploaie ce picură încet și ritmic, mă fascinează. E o atmosferă magică, iar oamenii sunt grăbiți, fug de ea, de magia ploii. Ei nu știu că ploaia e atât de inocentă. Ea nu vrea decât să se joace cu ei, iar ei, precum niște copii, fug și iar fug, și nu se mai opresc.

Ploaia îi strigă încet, îi cheamă spre ea, le zice să mai stea, să se oprească, să se joace cu ea… Ei însă, de parcă nu ar auzi-o, se ascund sub umbrelele mari, colorate. Umbrelele sunt vesele și ele, râd de ploaie. Și  astfel ploaia rămâne singură, doar cu gândurile ei, privind cum oamenii aleargă, se grăbesc mereu și mereu, și nu înțeleg că ea cade doar pentru ei.

Dintr-o dată, o fată și un băiat, au lăsat umbrela să zboare, iar ploaia văzându-i, îi protejă de picăturile ei reci. În jurul lor picăturile de ploaie străluceau în noapte, însă ei se bucurau de clipele petrecute împreună. Ploaia îi privea mirată și totodată bucuroasă că cineva, totuși, nu se mai grăbește, că se bucură de ea, chiar și dacă e rece.

El o ia în brațe, o sărută pe obraz, o protejează de ploaie, o ține lipită de pieptul său, o sărută cum nu a mai făcut-o până atunci și îi șoptește ceva. Ea zâmbește, gropița din obrazul drept o schimbă la față, pare mai drăguță și deodată se zbate și fuge din brațele lui, îl provoacă să alerge după ea, să o prindă. El o amenință, zicându-i că va avea de suferit dacă o prinde, iar ei nu-i pasă, fuge mai departe.

El o prinde, îi zice că e ultima oară când mai scapă din brațele lui și o mușcă de buze. Apoi o ridică în brațe și se îndreaptă cu ea spre umbrela lor portocalie. O roagă pe ea să ridice umbrela și merg și ei zâmbind ploii și radiind de fericire.

Ploaia se oprește, zâmbind fermecător celor doi, răspunzându-le bucuriei lor și începe să picure din nou, însă mult mai încet și mult mai plăcut, iar atmosfera din jur nu mai este atât de rece. Dintr-odată s-a încălzit, grație celor doi copii inocenți, supuși ai sentimentului suprem al pasiunii și ai farmecului dragostei.

Râsul cristalin al fetei se aude de departe. Băiatul îi șoptește încontinuu ceva, iar ploaia fermecată de ei, parcă surâde și ea. Dragostea lor emană o aură de bunătate și de liniște sufletească și totul în jur pare a fi o atmosferă smulsă parcă din povești.

Orașul umed pare a fi o poiană verde, în care totul e mai viu, mai colorat. Păsărelele cântă vrăjite și ele de ploaie, de râsul cristalin al fetei, de ochii căprui ai băiatului, iar mașinile ce merg în grabă par a fi acum niște animale ce se dezlănțuie libere în mica poiană din poveste.

Ploaia fuge după cei doi, e în continuare vrăjită de ei, nu vrea să-i piardă, vrea să îi simtă aproape, vrea să se inspire din atracția ce există între ei, de radierea razelor din sufletele lor, iar ei, de parcă nu observă nimic, își zâmbesc mereu și își promit și luna de pe cer, și dragoste eternă, și un viitor mai bun, și o viață ca-n povești.

Și noaptea trece încet, ea demult doarme în patul său, iar el o veghează, îi veghează somnul. Nu se poate dezlipi de ea, de ochișorii ei închiși, care îl încântă, de obrajii ei palizi, dar atât de frumoși, de năsucul ei micuț și drăguț, de buzele ei senzuale, care îl sărută pe obraji, pe năsuc, chiar și pe buze când e supărat, care îi șoptesc dulce în fiecare zi și noapte,  de mâinile sale firave și finuțe, care îl mângâie deseori, care îi cântă la pian când e adorabil, de corpul ei, care-l protejează de singurătatea lumii, de gândurile lui negre, de picioruțele ei, care fug adesea de el și îl provoacă să o prindă, de vocea sa, care este atât de suavă și de liniștitoare, de râsul ei cristalin, care emană atâta luminozitate în jur, de sânii ei jucăuși, care adesea îi zâmbesc de sub haine și îl cheamă parcă mereu, dar pe care nu îndrăznește să-i atingă din respect pentru ea, pentru dragostea lor și pentru ceea ce va urma și într-un final de toată ființa sa, de dragostea sa care îl face să se simtă împlinit și iubit. Ea e unica sursă a fericirii sale și dacă viața ar dura o veșnicie, ar vrea ca ea să fie mereu alături de el, fără pauze …

Răsare soarele, iar el privind-o, adormi lângă ea. Ea se trezi, se ridică din pat și se îndreptă cu pași înceți spre geam. Afară tot mai ploua, însă soarele zâmbi prin geam spre ea, îi făcuse cu ochiul, iar ea veselă îi trimise o sărutare.

„Și iarăși privesc prin geam, totul pare mult mai frumos, mai frumos decât părea acum câteva secole, iar el doarme adânc, visează ceva, chipul îi radiază de fericire. L-am regăsit, l-am reîntâlnit. Mi-a spus în primele zile încet: „La prima ploaie te scot la o plimbare”, îl aud parcă și acum. Cuvintele sale rostite încet, mă farmecă în continuare și zâmbesc când îmi reamintesc că promisiunea mea, a devenit promisiunea lui.”

Cu drag,
G

Anunțuri

Dor nebun

Zilele trec fără vreo pauză. Și dacă ar fi să privim în urmă ce am lăsat, am rămâne șocați. Am lăsat persoane care ne-au fost dragi, persoane pe care le-am iubit mult prea mult. Uneori mă trec fiorii, când realizez cât de crudă poate fi viața. Te lasă să pierzi tot ce e mai important pentru tine, să lași în urmă unele clipe frumoase, să pătrundă în suflet și în inimă un gol total.

Îți dai seama că atunci când pierzi o persoană, sufletul e invadat de un frig mult prea mare pentru a fi îndurat. Ce să mai vorbim atunci despre momentul în care lași în urmă câteva persoane importante, a căror prezență te făcea să privești viața cu alți ochi. În acel moment, inima se transformă într-un continent cuprins de o vijelie care te face să tremuri în permanență. Și nu mai știi cum să te încălzești, ce să faci ca să poți trece peste această pierdere, peste această lipsă care nu poate fi înlocuită.

Și trece timpul! Și oricum, durerea pe care o simți nu poate fi vindecată de apariția altor persoane. Soarele puternic nu te mai poate încălzi cu razele sale protectoare, fiindcă răceala pe care o simți e mult prea dură, e mult prea chinuitoare.

(…)

Zilele trec și dorul care mă cuprinde nu poate fi stăpânit nicicum. E un dor al cărui leac nu poate fi obținut atât de ușor. E un dor ce mi-a contaminat sufletul părticică cu părticică, ce mi-a răvășit inima în întregime, ce mi-a spulberat orice rază de fericire. E un dor care nu mai poate fi suportat atât de ușor. E un dor nebun care mă face să fiu mult prea pustie în interior. E un dor nebun de voi…

„…Cause we’ve got (:) One life to live!”

„…Cause we’ve got
One life to live
One love to give
One chance to keep from falling
One heart to break
One soul to take us
Not for sake us,
Only one…” (Alex Band – Only one)

Avem doar o viață, însă uneori nu ne dăm seama că ar trebui să o trăim după propriile noastre reguli, că ar trebui să ne îndeplinim fiecare dorință pe care o avem, fie că aceste visuri sunt aprobate de cei din jurul nostru, fie că nu.

Deseori ne este frică să realizăm ceva zicându-ne: „Oare ce va spune lumea despre aceasta? Lumea nu ar fi de acord.” Însă ceea ce nu știm, sau poate știm, dar nu vrem să înțelegem, este că nu ar trebui să ne pese de părerea celor din jur. Da, desigur, sunt cazuri mai excepționale, în care ar trebui să ținem cont și de părerea celor dragi, însă dacă nu vom face ceea ce ne-am dorit de ceva timp, vom rămâne mereu cu o insatisfație care într-o bună zi, va umple paharul și va ieși la iveală, fără ca măcar să o mai putem stăpâni.

Purtăm zi de zi o mască și uneori acea mască ne îndepărtează de societate. Deseori ceea ce zice lumea despre noi, ne și definește masca pe care o purtăm. În cazul în care cineva ne zice: „Ești timidă! Nu poți să faci nimic! Nici nu cred că vei reuși, renunță!”, ne ascundem după acea mască a timidității și renunțăm la visul nostru. Și atunci apare întrebarea : „De ce? Doar pentru că cineva nu ne-a susținut? ”. Există însă persoane, care dorind să demonstreze lumii că pot, vor accepta această provocare și le vor demonstra contrariul.

Într-un final totul poate fi obținut, atâta timp cât îți dorești ceva din tot sufletul și atâta timp cât ai voință pentru a lupta cu „morile de vânt”, ce apar în cale.

Și mai sunt și situații în care persoana care ți-a spus că nu ar trebui să-ți realizezi un vis, pe care ea, îl cataloghează, drept nebun, la sfârșit te felicită și îți zice: „Foarte bine, că nu m-ai ascultat! Să știi că ai avut dreptate să realizezi ceea ce ți-ai dorit!”. Iar în acel moment, apare o altă întrebare: „Serios? Acum după ce am obținut, vii și-mi spui, că am dreptate?” Ar fi nebunesc, din partea mea, să mă mir de schimbarea atitudinii unor persoane față de una și aceeași idee, pentru că știu că așa sunt oamenii. Preferă să-ți pună mai degrabă bețe în roate, decât să te susțină. Uneori o fac cu intenții rele, uneori însă consideră că e de datoria lor, să te oprească să devii acel „Don Quijote”, care în opinia lor nu ar putea să obțină o victorie într-o anumită situație.

În concluzie, ar trebui să știm o mică șmecherie: Dacă noi nu vom lupta pentru a atinge ceea ce ne-am propus, altcineva, cu siguranță, nu o va face, pentru că fiecare are viața sa și nimeni nu poate să ne ajute să ne-o trăim pe a noastră și nimeni, în afară de noi, nu poate să știe ce ne dorim cu adevărat. Deci, ar trebui să ne conducem după principiul: Cere sfatul cuiva în cazul în care ai unele dubii, însă nu pentru a-ți rezolva problema, ci pentru a te ajuta să înțelegi care este calea pe care ai dori să o urmezi.

Cu drag,
G

Bienvenue chez moi!

Bună tuturor!

Visul meu, de ceva timp, era să încep un blog, doar că nu aveam curajul să o fac. De fapt o făcusem, însă ceea ce postam, nu erau trăiri personale, gânduri pe care le aveam. Nu înțelesesm eu atunci care ar fi scopul adevărat al unui blog.

Și nu pot să mă judec, aveam altă vârstă, eram cu capul în nori, nu că acum nu aș fi. Recunosc, încă mai sunt. În trecut m-aș fi supărat dacă cineva mi-ar fi spus: „Ești un copil, chiar și la vârsta pe care o ai.” sau „Ești cu capul în nori, trezește-te! Vei avea de pierdut din cauza acestei laturi ale tale.” Însă acum pot să o spun cu desăvârșire, fără să-mi pese. Oamenii mereu se împart în mai multe categorii, fie te susțin și sunt de partea ta, fie te critică și sunt contra ta, fie îți spun că te iubesc și că ești „idolul” lor, în timp ce pe la spate, ei singuri nu pot să creadă ceea ce au zis (aș zice despe ei că sunt cam ridicoli, dar aceasta e o altă poveste).

Întotdeauna m-a ajutat faptul că sunt o visătoare și sunt un copil în suflet, fiindcă în fond, fiecare dintre noi rămâne a fi doar un copil pentru părinții lui, fie că are doar 18, doar 30 sau chiar 50, 60. Suntem copiii propriilor noștri părinți, atât timp cât îi avem. Și suntem copiii propriului nostru suflet, pentru că acel copil ne salvează, ne spune că mai există o speranță într-o zi de mâine, într-o șansă nouă de a schimba lucrurile, de a trăi mai frumos. Da, suntem foarte ambițioși și asta e ceea ce ar trebui să ne îndrume spre calea cea dreaptă, chiar și atunci când am greșit amarnic și știm că e o greșeală iremediabilă.

În fine, ceea ce am vrut să vă mai destăinui, este că indiferent de cât de multe persoane mă vor iubi, critica, „idoliza”, acest blog, cu siguranță mă va ajuta să-mi realizez visul.

Prin urmare, bine ați venit în lumea mea virtuală!

Cu drag,
G