Cum l-am descoperit pe Jack Kerouac și al său roman „Pe drum”?

„Nu-i așa că ne începem viața ca niște copii nevinovați care au încredere în tot ce văd în jur?”

În spatele fiecărei cărți pe care o citesc, există o poveste.

Am achiziționat această carte după ce mi-a fost recomandată de un tânăr stagiar francez, pe care l-am întâlnit în februarie 2016, în Constanța. Îi plăceau hipsterii din anii 50 și modul lor de viață: părul lung, călătoriile de-a lungul lumii, muzica pe care o ascultau și libertatea pe care o căutau neîncetat.

Anul acesta am găsit-o în lista cu titlurile propuse de cei de lai haibun.md pentru challenge-ul din ianuarie. Am decis să o citesc, fiindcă o aveam de aproape un an și nu i-am oferit atenția de care avea nevoie.

Este un roman cu accente autobiografice. M-a atras lumea din anii 50, cu toate că au existat fapte și decizii din viața protagoniștilor pe care le-am criticat și pentru care nu am putut să îi apreciez.

În acest roman am descoperit mai multe tipuri de libertate : libertatea manifestată prin călătoriile de-a lungul Americii (au reușit să viziteze estul, vestul, sudul și nordul); libertate prin ascultarea muzicii bop (jazz-ul, swing-ul), muzicii mambo; libertate prin condusul cu  viteze excesive, o senzație similară zborului; libertate în exprimare : discuții interminabile care se încheiau abia când persoanele implicate în convorbire nu mai reușeau să-și țină ochii deschiși; libertate prin excesul de alcool și droguri; libertate prin nelegarea de o anumită persoană pentru mult timp, nici chiar căsătoria sau apariția copiilor, nu-l puteau opri pe Dean Moriartry să nu-și ia bagajele într-o bună zi și să plece; libertate prin încercarea mai multor tipuri de joburi, începând cu cele mai nesemnificative și mai de jos.

În această carte totul depășește extremul, nu există limite, nu există riscuri de care să le fie frică. Se conduc după principiul : „Totul sau nimic!”. Când ascultă muzică ei nu o fac doar pentru divertisment, pentru ei muzica este un mod de a trăi, de a vedea prin muzică, de a analiza fiecare membru al unui band din punct de vedere psihologic: „Prez are grijile tehnice ale unui muzician care cântă pentru bani, e singurul bine îmbrăcat, uite cum intră în panică dacă trage vreun falset, dar uită-te la șeful lor ce calm e, (…), pe el îl interesează doar cum sună muzica, doar grava ei exuberanță.” „… în timp ce artistul negru cânta gânditor și demn, puștiul înalt, subțirel și blond de pe Curtis Street, Denver, îmbrăcat cu blugi și curea cu ținte, ținea muștiucul în gură, așteptându-i pe ceilalți să termine, și când asta se întâmplă, începu el și zău că trebuia să te uiți în jur să vezi de unde venea soloul, pentru că răsuna dinspre buze care zâmbeau angelic și era un solo ca de basm, blând, dulce. Singuratic ca America, un țipăt ascuțit în noapte.”

Protagoniștii nu au problemele pe care le au cei din jur. Pe ei nu-i zbuciumă gândul că mâine s-ar putea să nu mai aibă nici un ban sau s-ar putea să nu mai aibă ce să mănânce, sau unde să doarmă. Acestea sunt niște gânduri ale oamenilor de rând. În timp ce mulțimea nu conștientiza că are doar o viață și ar trebui să o trăiască la maxim, fără griji inutile, protagoniștii nu doar că erau conștienți, dar și experimentau aceste trăiri. „Acuma uită-te şi tu la ăia din faţă. Au griji, numără kilometrii, se gândesc unde-or să doarmă la noapte, câţi bani costă benzina, cum e vremea, cum o să ajungă acolo şi, cu toate astea, ei or să ajungă acolo oricum, ştii. Dar ei nu ştiu decât să se agite şi să trădeze timpul cu false urgenţe şi altele, temători şi plângăcioşi, sufletele lor nu se vor linişti până nu se vor agăţa de o grijă clară şi dovedită şi, odată găsită, mutrele lor vor căpăta expresia adecvată şi vor umbla aşa, cu un aer nefericit, şi timpul va trece pe lângă ei şi ei ştiu asta şi asta-i nelinişteşte îngrozitor.”

Deseori au rămas fără un ban în buzunar, fără mâncare. Salvatore Paradise, a experimentat moartea clinică din această cauză. (Ieșirea din timp este o temă pe care am întâlnit-o la Mircea Eliade, în „Noaptea Sânzienelor”, o temă pe care nu m-am așteptat să o reîntâlnesc atât de repede în lecturile mele.) „Pentru o clipă doar, reușisem să ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna s-o ating, ieșirea completă din timpul cronologic în tărâmul umbrelor veșnice și miracolul simțit în întunecimea lumii muritoare și senzația că moartea mă îmboldește să merg înainte, ca o fantomă care se urmărește pe sine însăși, iar eu mă grăbesc, precum marinarii legați la ochi, pe o scândură de unde toți îngerii s-au aruncat în genunea sfântă a necreatului pustiu (…) Am înțeles că murisem și renăscusem de infinite ori, dar nu-mi mai reaminteam…”

Cu toate că există cititori care îi critică romanul, Jack Kerouac a abordat subiecte actuale și veritabile inspirate din anii în care a trăit, nu doar a existat. Chiar și dacă protagoniștii pe care i-a creat nu reprezintă niște exemple demne de urmat, în totalitate,. Aceștia au și trăsături sau principii de viață pentru care merită să îi respecți și să începi să înțelegi că nu are sens să ne facem griji de la probleme minuscule, pentru că ele peste un anumit timp dispar, iar în locul lor apar altele. Nu e cazul să ne chinuim neîncetat mintea cu astfel de inutilități.

 „Toată lumea veniseră aici (la Hollywood) ca să facă film. (…) Viața nu era ca-n filme.”

„Cum să vorbești despre sentimentul pe care-l ai când te desparți de oameni și vezi cum siluetele lor rămân în urmă și apoi dispar cu desăvârșire?”

Cu drag, 
Georgianadsc_1152

Anunțuri

„A treia fată” de Agatha Christie

dsc_1138

Am descoperit-o pe Agatha Christie abia în 2016, cu toate că numele ei îl văzusem pe net și prin librării de nenumărate ori.

Am devenit foarte curioasă să o descopăr abia când am citit o recenzie realizată de  T. în baza unuia dintre detectivele ei. M-a atras foarte mult sarcasmul și șiretlicurile lui Hercule Poirot.

Marea surpriză a fost atunci când am descoperit un volum al ei,  la D., care de asemenea era înnebunită de detectivele scriitoarei.

Primele romane prin care i-am cunoscut lumea ficțională a Agathei Christie au fost : „Zece negri mititei” și „Crima din Orient Express”.

Nu o să vă mint zicându-vă că le-am citit dintr-o răsuflare și etc etc. Primul roman cu acei negri mititei l-am citit în primăvară,  al doilea în august în vacanța din Puglia. Citeam pe drum spre destinația noastră, dornică de a le împărtăși lui V., C. și A. detaliile despre potențialul suspect, rugându-i să mă ajute să înțeleg anumite nuanțe despre modul în care a fost înjunghiată victima.

Lecturarea acestor romane polițiste mi-a permis să-mi descopăr pasiunea pentru cărțile despre crime și investigații. Agatha Christie a fost cea care m-a inițiat în acest gen și care mi-a demonstrat că nu poate să îți placă sau displacă un scriitor, până nu-i răsfoiești cărțile cu propriile mâini și proprii ochi.

Al treilea roman scris de Agatha Christie pe care, propriu-zis, l-am devorat și care într-adevăr mi-a furat gândurile a fost „A treia fată”. Știam că o să-mi placă din momentul în care am citit primele paragrafe.

Hercule Poirot,  despre care personajele au dubii că ar fi un bun detectiv și se înșală amarnic, ne demonstrează că atunci : „Când e vorba de crimă,  se poate întâmpla orice.”

Nimic nu-l poate opri pe investigatorul a cărui mustăcioară e mai renumită, decât însăși numele sau faptele sale, nici chiar vârsta înaintată.

Dacă în celelalte două romane exista o mână de oameni dintre care eram nevoiți să căutăm adevăratul criminal, în „A treia fată”, nu numai că nu avem potențiali suspecți, dar nici măcar nu cunoaștem victima, motivele, arma sau împrejurările crimei.

După ce am lecturat jumătate din carte, începeam să mă întreb dacă în realitate există o crimă sau e doar imaginația bogată a unei tinere drogate și chinuite de soartă.  Poirot investighează o crimă inexistentă,  în aparență :

„- Realmente nu-mi imaginez ce mai vrei, zise doamna Oliver.
Vreau o crimă, rosti Hercule Poirot.
– Sună cam violent!
– Caut o crimă și nu reușesc s-o descopăr.  Este exasperant,  aşa că îți cer să reflectezi cu mine. ” (187)

După o lungă perioadă în care chiar și eu începeam să mă îndoiesc de profesionalismul lui Poirot, acesta ne demonstrează tuturor că nimic nu e ceea ce pare și că poți să găsești crima acolo unde nu te așteptai să o găsești, iar persoanele vinovate au fost cele pe care nici nu le suspectam sau cel puțin despre al căror alibi nu credeam că pot măcar să mă îndoiesc.

Curioșilor și pasionaților genului criminal le propun să o lectureze. Cu siguranță nu veți regreta timpul petrecut alături de Hercule Poirot și doamna Oliver.

Lectură plăcută!

Cu drag, 
Georgiana

Tânărul „prețios” Bel Ami de Guy de Maupassant

„Omul este bun de la natură, dar societatea este aceea care îl corupe. (Jean – Jacques Rousseau)

Am recitit romanul Bel Ami fără a remarca zborul continuu al paginilor. Inițial romanul mi-a părut puțin plictisitor, pe parcurs, însă, mi-am schimbat viziunea. Abia așteptam să redescopăr ceea ce s-a întâmplat cu secole în urmă, într-o carte a cărei istorie nu putem să confirmăm că ar fi inspirată în totalitate din realitate. În pofida faptului că au trecut mulți ani de când a fost scris și publicat, tema acestuia rămâne actuală. Oamenii continuă să fugă după bani, putere și poziție socială, chiar dacă nu mai există o delimitare propriu-zisă a claselor sociale în prezent.

Romanul Bel Ami este o demonstrare a faptului că oamenii pot fi schimbați de societate nu doar în bine, dar și în rău. Devenim asemănători cu cei ce ne înconjoară sau „Cine se aseamănă se adună”.

Georges Duroy, protagonistul romanului, numit Bel Ami, este cel care ne va demonstra „teoria” lui Jean – Jacques Rousseau. Pe parcursul operei remarcăm nu doar evoluția sa pe scara socială, dar și involuția sa din punct de vedere moral și spiritual.

Dacă de la început tânărul Georges ni se arată doar ca fiind încrezut în exteriorul său : „Țanțoș din fire, dar și bățos ca un fost subofițer, el își mlădie talia, își răsuci mustața cu un gest scurt, milităros, și aruncă asupra celor de la mese o privire repede și rotitoare, una din acele priviri de băiat fercheș…”.  „Femeile ridicaseră capul spre dânsul …”. Odată cu avansarea sa în societate, acesta devine tot mai arogant, mai fățarnic, un tânăr „prețios” care știe cum să se infiltreze în rândul celor de sus, fără nici măcar o părere de rău că îi calcă pe ceilalți în picioare. Suntem martorii decăderii totale a lui Duroy, în favoarea banilor.

La început asistăm la inițierea acestuia în lumea de sus de către vechiul său camarad, Charles Forestier, care îi oferă un sfat pentru a se agăța de lumea „bună” : „Știi, nene, că nu-ți merge rău pe lângă femei? Trebuie să cultivi asta. Poți s-ajungi departe. (…) Căci tot prin ele se poate ajunge mai degrabă.”

Astfel Bel Ami continuă să urce treptele sociale, alegându-și diverse amante cu titluri tot mai impunătoare, însă unica sa iubire rămâne a fi prima sa amanta, Clotilde de Marelle, pe care nici timpul, dar nici circumstanțele nu i-o pot șterge din suflet și inimă.

Charles Duroy este un Dorian Grey, ale cărui țeluri sau chip hain nu este creionat într-un oarecare portret. Nu putem să îi descoperim următoarele șiretlicuri pe care urmează să le aplice în practică. Atunci când se pare că apele sunt liniștite, apare Bel Ami, ca un tsunami și schimbă starea lucrurilor, fără a mai privi în urmă. Pentru el nu există ideea unei familii fericite bazate pe iubire, ci ideea unei vieți lipsite de griji datorită unui rang cât mai înalt în societate. Iar invidia pentru succesul altuia îl „mănâncă” nu doar în interior, dar și în exterior. Devine nervos, iscodește noi planuri pentru a demonstra tuturor că el poate fi mai bun decât alții, că el poate avea mai mult și mai mult și probabil setea de putere și bogăție nu ar înceta, dacă ar mai apărea cineva în societatea lui cu mai multă avere și o poziție mult mai avantajoasă.

Unica faptă cât de cât acceptabilă și care îi scoate la iveală latura umană este faptul că nu profită din punct de vedere sexual de ultima sa soție, a cărei virginitate i-o protejează înainte de căsătorie.

Urmează să descoperiți singuri, după ce veți lectura romanul, planurile meschine ale tânărului Bel Ami, care nu încetează să ne uimească. Lectură frumoasă!

Cu drag, Georgiana F

Lansare de carte. „ În Zodia Puterii. Masonerie și Modernitate în Spațiul Românesc”. Alexandru Rufanda și Antoniu Martin

Mereu am admirat oamenii inteligenți, oamenii care știu cum să ne cucerească prin cuvintele pe care le utilizează, dar și prin vastele cunoștințe pe care le dețin.

În februarie, urmând cursurile școlii de bloggeri, am cunoscut o astfel de persoană, care m-a făcut să o admir pentru succesele obținute și pentru inteligența din spatele discursurilor sale.Este vorba despre un el, un el care nu se lăuda cu ceea ce cunoaște pentru a ne lăsa fără cuvinte, nu se laudă cu studiile sale, ci care pur și simplu ne explica și-și exprima părerea, fără a aștepta o aprobare din partea noastră. Hotărât, inteligent, dornic de a face o schimbare în societatea noastră și plin de inițiativă. Este vorba despre Alexandru Rufanda.

Alexandru Rufanda, la vârsta de 30 de ani, în colaborare cu istoricul arădean Antoniu Martin, va lansa în curând cartea „În Zodia Puterii. Masonerie și Modernitate în Spațiul Românesc”, editura Mirador. Totodată autorii cărții au decis să difuzeze un mic filmuleț bazat pe tematica acestei cărți.

Antoniu Martin, membru al mai multor societăți cu caracter esoteric și inițiatic, membru apartenent al unor organizații cavalerești internaționale, a susținut doctoratul în istorie având ca temă procesul colectivizării agriculturii în România. Istoricul se mândrește cu titlul de autor al mai multor cărți despre istoria comunismului românesc și internațional: ,,Amprente ale trecutului. Comunismul în Europa Est Centrală”; ,,Economie și Societate. Aspecte ale reformei agrare  în județul Arad”, și autor al unor cărți cu tematica inițiatică și despre istoria masoneriei în România: ,, Aspecte ale masoneriei arădene la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului XX ”; ,, Masonerie și Spiritualitate. Avatarurile istorice ale conceptului inițiatic”, scrisă în colaborare cu Mihai Motoarcă.

Autorii s-au cunoscut cu aproximativ doi ani în urmă. Alexandru Rufanda a fost cel care l-a ajutat pe Antoniu Martin să-și lanseze una dintre cărțile sale. Astfel au decis să colaboreze pentru a da naștere unei alte cărți, la care au lucrat timp de un an împreună, însă au cercetat separat fenomenul masoneriei timp de câțiva ani, adunând informații din arhive, ediții vechi, interviuri cu francmasoni.

Subiectul abordat de către autori este fenomenul iniţiatic românesc de la vest la est, punându-se accentul pe istoricul masoneriei basarabene, care a fost lăsat în umbră de apariția și cercetarea altor evenimente istorice considerate mult mai importante. Totodată în carte au fost cercetate societățile secrete rusești și influența lor politică asupra Basarabiei.

Cartea va fi lansată nu doar în Moldova, dar și în România. Două țări, separate de o graniță, dar unite prin intermediul unei cărți având scopul de a elucida o dată și pentru totdeauna misterele acestui fenomen, ținut în secret.

Este prima carte a lui Alexandru Rufanda, dar nu și ultima. Autorul lucrează la scrierea altei cărți despre fenomenul masonic în spațiul basarabean. Autorii speră să lanseze peste un timp alte cărți, însă acum ambii au alte lucrări pe care abia așteptăm să le publice într-un viitor apropiat.

Despre alte detalii referitoare la răspândirea cărții și despre o dată exactă a lansării, vă anunț într-un alt articol sau puteți urmări pagina de facebook .

Cu drag,
Georgiana

Oscar și Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmit. Teatrul Eugen Ionesco, Chișinău

Eric-Emmanuel Schmitt este unul dintre cei mai citiți și renumiți scriitori francofoni din ultimele două decenii. Copil fiind a vizitat deseori spitalul, nu fiindcă ar fi fost bolnav, ci pentru că tatăl său era chineziterapeut și îngrijea copiii. Scriitorul a intrat în contact cu o altă lume, lume în care adevărul despre moarte nu era ascuns, ci era scos la iveală. Moartea nu reprezenta un subiect tabu. Dacă o bunicuță dispărea din spital spre lumea cealaltă, li se spunea adevărul că a murit și nu că a plecat acasă la ea.

Ținând cont de trecutul său, temele pe care le abordează scriitorul sunt : boala, moartea, viața și credința. Eric-Emmanuel a crescut într-o familie de atei și mult timp nu a crezut în existența lui Dumnezeu, însă pe parcurs scriitorul îl descoperă.

Drama Oscar și Tanti Roz a fost scrisă pentru a spune lucrurilor pe nume. Fără secrete, fără minciuni, doar dezvăluiri.

Am făcut parte din publicul acestei piese de teatru, jucată la teatrul Eugen Ionescu din Chișinău. M-a fascinat povestea minorului Oscar, bolnav de cancer la doar 10 ani și relația sa cu tanti Roz. Într-o lume în care fiecare dintre noi are frică de moarte și de boli, pacienții care în scurt timp vor muri, sunt priviți cu milă și evitați. Adevărul e că nu știm ce am putea să le spune bolnavilor pentru a-i încuraja.

Unica persoană care se comportă natural față de Oscar este Tanti Roz, doza sa de optimism și energie. Ea este cea care prin intermediul glumelor și al ironiei reușește să-l încurajeze pe Oscar și să îl facă să creadă în Dumnezeu.

Piesa regizată de Petru VUTCĂRĂU a fost reprezentată pe scena teatrului Eugen Ionesco de actorii care au intrat în rolurile lor, pentru a ne reda drama și suferința prin care trece acest băiat. Gluma și poreclele pe care și le oferă unul altuia îi face pe acești copii să supraviețuiască și să nu privească boala ca pe o pedeapsă. Bacon- un copil ce suferă de arsuri, Einstein – suferă de macrocefalie, Peggy Blue „ e fata albastră. Cea din penultima cameră de pe culoar. Zâmbeşte întruna, dar de vorbit aproape că nu vorbeşte deloc. Ai zice că-i o zână care a poposit în spital să se odihnească o clipă. Suferă de o boală complicată, de-aia îi şi zice boala albastră, o chestie cu sângele care, în loc să meargă la plămâni, se duce nu ştiu unde, făcând ca pielea să devină albăstruie. Peggy aşteaptă operaţia care o va face să devină roz. Eu zic că-i păcat, îi stă aşa de bine albastră. E atâta lumină şi tăcere în preajma ei, încât, atunci când te apropii de ea, e ca şi cum ai pătrunde într-o capelă.”

Replicile personajelor sunt cele care ne fac să reflectăm asupra vieții, credinței, bolii și morții.

 „– Există suferinţă şi suferinţă. Uită-te mai bine la chipul Său. Priveşte-L cu atenţie. Găseşti că are aerul cuiva care suferă?
– Nu. E chiar curios. Ai zice că nici măcar nu simte durerea.
– Întocmai. Şi asta pentru că există două feluri de suferinţă – cea fizică şi cea morală. Suferinţa fizică o înduri. Pe cea morală ţi-o alegi.” Suferința e în interior, noi alegem dacă dorim să o facem vizibilă și pentru ceilalți.

Treptat Oscar începe să creadă în existența lui Dumnezeu și să-și dorească ca El să-i facă o vizită: „Îmi dau seama încheind această scrisoare că am avut o zi bună astăzi. O zi de familie. Am înfiat-o pe Tanti Roz, m-am înţeles bine cu socrii şi mi-am regăsit soţia bine sănătoasă, chiar dacă pe la orele unsprezece ar urma să devină roz.

Pe mâine. Te pup,
Oscar
P.S. Nici o dorinţă pe ziua de azi. Mai răsufli şi tu niţel.”

Oscar îl transformă pe Dumnezeu într-un personaj real, pe care nu ar dori prea mult să-l obosească cu dorințele sale. Gest înduioșător.

„Dragă Dumnezeu,
Băieţelul a murit. Voi rămâne în continuare o doamnă roz, dar Tanti Roz n-am să mai fiu niciodată. Am fost numai pentru Oscar.”

„P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului o pancartă.
Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: „Numai Dumnezeu are voie să mă trezească“.”

Dostoievski spunea că moartea unui copil este cea care distruge credința, însă Tanti Roz îi mulțumește Domnului pentru că a avut posibilitatea să-l cunoască și nicidecum nu-l învinovățește pentru cele întâmplate.

Decorul, muzica, actorii și jocul acestora au adus pe fețele spectatorilor lacrimi, dar și hohote de râs. Atmosfera creată a fost una inspirată din duritatea vieții, dar o duritate suportabilă, datorită dozei de optimism. Am rămas încântată de ceea ce am văzut, auzit și simțit… mii de fiori…

Nu ezitați să mergeți la teatru! Pentru mai multe detalii despre următoarea piesă de teatru accesați site-ul oficial al teatrului Eugen Ionesco sau accesați site-ul iticket pentru a vă procura un bilet.

Această prezentare necesită JavaScript.

Foto

Cu drag,
G

Singur în fața dragostei

Aureliu Busuioc (născut la Codreanca-Orhei în 1928) se afirmă în literatura basarabeană ca prozator, poet, dramaturg. Prin romanul său Singur în fața dragostei, contribuie la evoluția romanului psihologic basarabean prin modelul lui Camil Petrescu.

Romanul începe cu ideea că fiecare are un destin plănuit de Cel de Sus și orice nu am face, oricum ne vom confrunta cu ceea ce ne este hărăzit: „L-am întâlnit, recunosc, într-un restaurant. De fapt, n-are importanţă unde l-am întâlnit, pentru că l-aș fi întâlnit neapărat, îl căutam…”

Romanul captivează cititorul chiar de la primele cuvinte semănate atent pe o foaie albă de hârtie. Protagonistul romanului ne cucerește prin frumusețea sa : „Era un bărbat sub treizeci de ani, probabil înalt (mai târziu m-am convins de justeţea presupunerii), de o frumuseţe rară. Una din acele frumuseţi, pe lângă care treci fără s-o observi imediat, dar de care nu te poţi rupe, odată observând-o. Trăsături precise (şi totuşi mai mult schiţate!), viguroase şi aproape clasice dădeau feţei lui o expresivitate uluitoare. Negru, aproape un mulatru, cu buze senzuale şi nas roman, cu ochii negri, dar fără să pară mici, subliniaţi de nişte cearcăne bine întunecate şi ele, cu ovalul feţei alcătuit parcă din numeroase linii frânte şi totuşi neaşteptat de perfect, tânărul acesta nu putea să nu atragă atenţia. ”. Fără să știe și fără să vrea, protagonistul nostru ne fură inimile sau cel puțin „privirile”, din momentul în care ne imaginăm cu cine vom avea de-a face pe parcursul romanului.

De fapt nu doar frumusețea lui poate să ne atragă, ci chiar replicile sale, pline de inteligență:

„– În primul rând, am spus că citesc puţin, n-am spus că nu citesc deloc; iar în al doilea rând, nu e suficient oare să știi doar o parte, ca să-ţi poţi imagina întregul? Mi se pare că aveţi și o figură de stil care uzează de acest procedeu… Litota, nu?…” sau

„– Și totuși nu te înţeleg…
– Ca să mă înţelegeţi, ar trebui să mă cunoașteţi, remarcă el. Deși, dacă e să mă cunoașteţi, o să mă înţelegeţi cu atât mai puţin! Paradoxal, nu?”

Chiar de la început remarcăm că protagonistul nu dorește să se confeseze scriitorului pentru a-l atrage și pentru a-i fi scrisă mai apoi povestea vieții sale, ceea ce de la început îl uimește pe scriitorul care își căuta muza și începe să-l analizeze pe furiș : „…oamenii trebuie examinaţi dinăuntru; când încep confesiunile, oamenii pot fi cunoscuţi doar din afară.”

Cer scuze, am uitat să vă fac cunoștință, personajul despre care v-am vorbit atât, se numește Radu Negrescu. Nu vreau să vă dau prea multe detalii despre el, în primul rând pentru ca să nu vă plictisesc și în al doilea rând pentru că vreau să vă las pe voi să-i descoperiți istoria vieții sale.

Următoarea întâmplare care ne fascinează și ne convinge să continuăm lecturarea romanului este partea în care Radu face cunoștință cu profesoara de franceză:

„Curios lucru, dar când s-a oprit în uşa cancelariei la braţ cu Otilia, nici prin cap nu mi-a dat să-i cercetez picioarele sau bustul. I-am prins doar privirea, foarte nedumerită şi speriată sub părul prăfuit ce-i cădea, bine pieptănat, pe ochi, şi am înţeles imediat că ştie totul.
Că Otilia („te rog să-mi spui Otilia Octavianovna!”) are (după o scurtă ezitare) patruzeci de ani neîmpliniţi (…) Îmi imaginam ce mutră făcuse când a întrebat-o: „Mai eşti virgină?”, ca să mă descrie îndată pe mine, şi încă în cele mai negre culori. „Fii foarte atentă! E cel mai mare ticălos de la noi. Ca toţi bărbaţii!”
Nu mă înşelasem. Simţii lucrul acesta din tremurul mânuţei mici şi umede de emoţie, din privirea un pic obraznică, în orice caz superioară: „Crezi că nu te ştiu?” şi din vibraţia aproape imperceptibilă a glasului, când se făcură prezentările:
— Vi-o-rica… îmi părea, se-nţelege, foarte bine, eram chiar încântat, aş fi dorit doar să ştiu: „Ivanovna” sau „Vasilevna”? („Uite bine la mine, să vezi cum arată un corupător de minore de la ţară!”) îşi smulse mâna cu un gest aproape disperat şi repetă cu un glas mai sigur, deşi forţat:
— Viorica! Viorica Vrabie! („Ca să ştii: tovarăşa Vrabie, şi atât! Vă cunosc eu, bărbaţii!”)”.

Radu, are prostul obicei de a cataloga oamenii de la prima impresie:  „Acum pășea alături. Îmi venea până la umăr. Avea faţa albă, ochii albaștri sau verzi, nasul drept, iar gâtul neînchipuit de lung și arcuit, ori poate părea așa, subliniat de tunsura băieţească. Și în general părea destul de înfiptă. „Une garçonne, gândii cu glas tare.”.”  Obicei care îl face să o eticheteze pe Viorica ca fiind o fată slabă de înger și fără caracter,  însă „franțuzoaica” noastră îi va arăta contrariul.

Și ca orice bărbat tipic o analizează de sus în jos, fără nerușinare: „Când o lăsasem să treacă prima pe ușa cancelariei, îi văzusem bine picioarele. La dracu’, le avea frumos sculptate!”.

Conversația „siropoasă” pe care aceștia încearcă să o întrețină e mult prea amuzantă și chiar ironică, pentru a putea să rămâi serios, în timp ce citești:

 „— Ce mai nou pe la târg? zisei într-o doară, ca să-i dau de înţeles că ştiu totuşi să întreţin o conversaţie.
Nu găsi de cuviinţă să-mi răspundă. E o aristocrată, nu stă de vorbă cu hamalii.
— Noi, ăştia, ţăranii, trăim cum a dat Domnul. Nu ştim ce se face pe lume.”

Viorica pentru a-i demonstra că nu e mai prejos de el și că s-a prins de jocul pe care acesta încearcă să-l joace, îi demonstrează, cel puțin, printr-o replică care are drept scop să-l pună la locul lui:
„— Te-am văzut alaltăieri la Filarmonică.
Fusesem cu una roşcovană, Ala, nici nu m-a lăsat s-o sărut, era să pierd autobuzul.
— A, soră-mea!…
— M-a şi izbit asemănarea. Ca două picături de apă…
— Avem mame felurite… Şi taţi… de altfel. Erai cu fratele? Se opri ca să-şi culeagă un pantof din praf. Îi întinsei mâna ca să nu-şi piardă echilibrul. Se rezemă de mâneca mea cu un singur deget, de parcă s-ar fi temut să nu se murdărească.” Ambii au simțul umorului bine dezvoltat și sunt sarcastici, tratează cu ironie și indiferență situația.

Radu Negrescu, cu toate că nu încearcă să o cucerească, totuși vrea să o pună la încercare prin fiecare replică pe care i-o aruncă.

„Geamantanul începuse să prindă greutate… (…) Îmi amorţise mâna şi nu aveam nici un chef de vorbă.
— Mă cheamă Radu, Radu Negrescu. Era caraghios, dar n-aveam ce să-i spun.
— Ivanovici sau Vasilevici?
E spirituală! Peste jumătate de an să te văd, porumbiţo!
— N-aş putea spune precis. Am fost crescut într-o casă de copii. Acuşi o să izbucnească în hohote de plâns, o să mă sărute pe frunte şi o să-mi mângâie părul: „Iartă-mă, te rog, n-am ştiut. Dar în viaţa asta nu sunt numai dureri! (…)
— Sper că elevii nu te numesc Radu!
— Nu. Nicolaevici.
— Ţi-o fi rupt mâinile geamantanul meu, Radu Nicolaevici. Poate-l mai duc şi eu?
Şi totuşi femeile sunt sentimentale!
— Vai de mine, Viorica Mircevna! Nici n-am observat că am un geamantan în mână! Credeam că e un plic roz şi parfumat… Ai într-însul operele complete ale lui Balzac şi Zola? ” Nu poate să nu te amuze sarcasmul bine conturat, de care dă dovadă.

Radu Negrescu încearcă să-i prezică, într-o manieră comică și sarcastică, viitorul,  Vioricăi, fată tânără, inteligentă, venită la țară ca să cultive tânăra generație și să le dezvolte gustul pentru frumos. Este o „Jana dArc” sau un „Don Quijote”, care a venit să se lupte cu niște mori de vânt moderne, cu studii și diplome:  „- …Şi o să treacă un an-doi, hai să zicem trei, au să treacă trei ani, domnişoară, îi oprii protestul cu un gest, e un fel al meu de a glumi! Mille pardons, încercai să graseiez, cu un succes dubios, ce-i stârni o vagă încercare de zâmbet. Şi… o să fugi! Da, o să fugi, în cel mai fericit caz! A doua alternativă necesită un caracter mai puţin temerar: o să te măriţi. Cu Pintea, sau cu un agronom. Nu te sfii, Pinteo, te folosesc doar ca material didactic!…”

Ar mai fi multe replici frumoase ale tânărului profesor de fizică și matematici și ale franțuzoaice Viorica, pe care aș vrea să vi le împărtășesc, dar vă las pe voi să le găsiți și să vă delectați pe îndelete. E fără îndoială, unul dintre romanele autohtone, pe care le-aș citi și reciti, fără încetare.

Cu drag,

G

Ciuleandra sau dansul vieții: mulți se prind, dar nu toți se țin…

„Mărturisesc că pe mine m-a obsedat şi mă obsedează Ciuleandra ca o fatalitate.”

(Ciuleandra de L. Rebreanu)

Ciuleandra în regia artistică a lui Alexandru Grecu a fost jucată pentru prima dată la Paris, pe 10 octombrie 1996. Pe parcursul anilor a continuat să fie prezentată pe scena teatrului Satiricus Ion Luca Caragiale, fondat în 1990 de Alexandru Grecu. Vineri, 08 martie 2016, am decis să fiu martoră la ceea ce se întâmplă în scenă și în public, în timp ce are loc interpretarea piesei.

Piesa de teatru a început cu o problemă actuală a societății noastre : Banul a fost și continuă să fie cel care conduce lumea, fie că recunoaștem sau fie că nu.

Puiu Faranga, protagonistul piesei de teatru Ciuleandra (după romanul Ciuleandra al lui Liviu Rebreanu), este un tânăr ce s-a bucurat de tot ce i-a poftit sufletul, fără limite. În momentul în care o întâlnește pe Mădălina, pe care nu o mai poate cumpăra cu bani, oricât de mult și-ar dori, pentru că sufletul și inima ei aparține unui alt personaj, Ursu, doctor în devenire, apelează la tatăl său, pentru ca acesta să-i achiziționeze „jucăria” mult dorită.

Mama Mădălinei renunță de dragul banilor la fiica sa, fapt ce o face să decadă în totalitate, în fața noastră și fără ca să ne dorim o judecăm și ajungem să ne întrebăm: Cum oare ar putea să renunțe o mamă la copilul ei, la sânge din sângele ei, la acea fiică, pe care a avut-o alături la bine și la greu, timp de 14 ani? Trădare mai groaznică decât aceasta, nu știu dacă mai există…

Astfel mica Mădălina este vândută, părăsită de mama ei și cumpărată de tatăl lui Puiu, ca pe o jucărie oarecare, fără ca măcar strigătele ei interioare sau cele pe care le exteriorizează să o înduplece pe maica sa să renunțe la această idee. Nimic și nimeni nu a mai putut să o salveze.

Chiar și cu trecerea anilor, Mădălina nu se lasă cucerită de puterea banului, rămâne acea fată inocentă, cu sufletul fragil și rănit, rană pe care nu o va putea vindeca nici chiar timpul.

Durerea din sufletul ei ne este redată prin muzica sugestivă, prin dans, prin gesturile, mimica și bocetele personajelor. Regizorul a atins sufletele spectatorilor, cu siguranță, și va continua să o facă, având în vedere detaliile atât vizuale, cât și sonore introduse pe parcursul piesei, dar și datorită actorilor care au intrat în pielea personajelor cu trup și suflet.

Puiu, este un personaj slab de caracter, semnificativ fiind și prenumele său, trecerea timpului nu-l va transforma într-o persoană independentă, din cauza faptului că atunci când are nevoie de ceva, apelează la tatăl său, care îl scapă de probleme.

În momentul în care o obține pe Mădălina, cu ajutorul sponsorului și sprijinului său principal, Puiu își începe monologul cu replica: „Te-oi lua. De ce te iau?”. Remarcăm că el, în realitate, nu era interesat de ea ca personalitate, ci pur și simplu a vrut să-i fie îndeplinit moftul și văzând că ea nu se lasă cucerită de „farmecul” său copilăresc, apelează la AS-ul  din mânecă.

Apariția personajului Regele și ritualul curtării Mădălinei, de către acesta, îi întoarce lumea cu susul în jos: „- Ce s-a întâmplat maiestate? / – Ce se întâmplă c-un bărbat, când vede o zeiță?” sau: „De unde așa o floare rară?”. Gelozia îi invadează sufletul lui Puiu și faptul că ar putea să piardă ceea ce nici nu i-a aparținut, îl înnebunește cumplit: „Ce are aici papa, când e pe foc iubirea mea?”.

Urmează destăinuirea acestuia în fața lui Madeleine: „Orice ar fi, eu doar pe tine te voi iubi. Doar moartea ne va despărți.”. Iubirea neîmpărtășită a lui Puiu, (dacă era iubire, în realitate), o sufoca pe Madeleine: „Dragostea mea, numai a mea”.

Această iubire a distrus-o și l-a distrus, a vrut ceva ce nu-i era hărăzit: „Vezi, ai grijă ce-ţi doreşti/ Că s-ar putea să şi primeşti…”. Doar că această dorință a fost una fatală: „Vorbesc cu tine, nu mă auzi! Mă uit la tine, nu mă vezi! Pe cine auzi?! Pe cine vezi?! Taci!!! Taaaci!!!”.

Imposibilitatea și neputința lui Puiu de a lua decizii proprii în viața sa, l-a făcut să devină un om matur cu un comportament de copil alintat. A ajuns să se descopere pe sine prin intermediul greșelilor comise, iar prin această descoperire să înnebunească. Fără să vrea tatăl său și Matilda, în loc să-l salveze, l-au condamnat la o viață cu un final tragic.

Cel care l-a ajutat să-și cunoască sufletul este doctorul Ursu, cel care i-a furat inima Mădălinei:

„- Eu totuşi am iubit-o mai mult, doctore! Am iubit-o atât de mult. Încât am și omorât-o!
– Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis sufletul când ai luat-o, şi a doua oară i-ai ucis şi trupul.” La 14 ani era Mădălina, după ce a luat-o a devenit Madeleine. Și-a pierdut adevărata sa identitate, a fost impusă, mai bine zis, să renunțe la ceea ce reprezenta, pentru a deveni, ceea ce doreau ei. Are loc scindarea personalității Mădălinei, fapt ce o face să se balanseze mereu și mereu între trecutul îndepărtat și prezentul în care exista.

Puiu nu are maturitatea necesară pentru a recunoaște că el este cel vinovat pentru ceea ce i-a făcut Mădălinei și încearcă să dea vina pe altcineva:

„- Acuma ştiu de ce am omorât-o, doctore! Acuma înţeleg că din pricina dumitale am omorât-o! Numai din pricina dumitale!
– Pentru că nici nu ştiai că exist?
– Nu ştiam, dar te simţeam fără măcar să-mi dau seama. Când mă uitam in ochii ei nu mă vedeam pe mine, dar simţeam pe cineva! Melancolia ei nu mă cuprindea pe mine, ci regreta pe celălalt… Sufletul ei se închidea în faţa mea, oricât încerca să se prefacă… Și atunci, când am înţeles că e ursită să-mi rămână totdeauna străină, pentru că nu mai puteam spera s-o câştig niciodată, decât să fie a altuia, mai bine am sfărâmat-o!..”. Gelozia involuntară și inconștientă l-a făcut pe Puiu, într-un moment de rătăcire să distrugă două vieți: a sa și a ei.

Vă întrebați dacă piesa a avut succes? Bineînțeles, publicul a mulțumit actorilor pentru această reprezentare frumoasă, prin intermediul aplauzelor furtunoase și apoi a urmat o altă dovadă : Întreaga sală s-a ridicat în picioare pentru a aprecia efortul și talentul lor.

Dacă doriți să fiți spectatorii altor piese frumoase, nu ezitați să accesați site-ul oficial al teatrului Satiricus din Chișinău.

Sursă foto

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu drag, 
G