Franța visurilor mele

most_beautiful_places_paris_wide_26922700

Foto

Am avut posibilitatea să plec peste hotarele acestei țări, prima dată, în clasa a 8-a. Am fost în Franța, datorită doamnei Raisa Andriuță, directoare a Alianței Franceze din Nisporeni, datorită părinților mei, care au făcut tot posibilul ca eu să mă pot bucura de ceva ce ei nu au avut posibilitatea să se bucure și datorită faptului că am îndrăgit limba franceză încă din clasa a 2-a.

Primul oraș pe care l-am admirat, înainte de mica noastră escapadă în Franța, a fost Berlinul, unde am fost nevoiți să stăm câteva ore în gară. A fost destul de surprinzător pentru mine, mai ales pentru că nu cunoșteam limba pe care locuitorii o vorbesc. Știam doar : „Danke!”. Ceea ce m-a fascinat în Berlin era acel turn, care l-a făcut pe unul dintre colegii mei să creadă că am ajuns deja în Paris.

În Paris am făcut cunoștință cu metroul și cu frica de ușile acestuia, se închideau prea repede. Era totul nou pentru mine, îmi era greu să accept acea schimbare, dar mă liniștea faptul că totuși nu sunt singură, că este cineva care să mă supravegheze.

Ne-am îndreptat apoi spre tren pentru a ajunge în Saint-Amand-Montrond, unde trebuia să ne întâlnim cu familia-gazdă, care va avea grijă de noi, în următoarele săptămâni. În acea gară m-am despărțit de colegii mei din Moldova și de profesoarele noastre care ne-au ghidat și supravegheat până acolo. În continuare trebuia să ne descurcăm noi singuri, să comunicăm în limba franceză, o limbă care îmi era dragă, dar pe care știam că încă nu o stăpânesc atât de bine.

Prima seară în acea familie a fost puțin ciudată. Mă durea îngrozitor de mult capul. Toți vorbeau în franceză. Îmi venea să le zic să înceteze, să-mi vorbească în română. Aveam impresia că nu știu nici un cuvânt în franceză. Dicționarul bilingv român – francez mi-a fost cel mai bun prieten în acea perioadă.

Locuiau într-o casă imensă, era proprietatea unei ducese, dacă nu greșesc, din păcate au trecut câțiva ani de atunci. Multe detalii le-am uitat, dar mă atrase mult alegerea lor. Era o casă veche, cu două etaje.

Am îndrăgit-o chiar de la început pe mama corespondentei mele, Lucie. O ajutam la treburile casnice pentru a-mi povesti cât mai multe chestii impresionante despre viața și despre meseria ei. Îmi spusese să-i spun Marie, ceea ce pentru noi era nefiresc, având în vedere că la noi trebuie să adaugi doamnă Marie sau dvs și celelalte pronume de politețe.

Lucie, avea doi frați prietenoși: Vincent și Alexandre. Ea era mezina familiei. L-am admirat pe fratele ei de 21 de ani, Alex, care era foarte glumeț. Mereu o să-mi aduc aminte de ziua în care am vizitat Saint-Amand-Montrond-ul, fiind într-o mașină cu el, mama lui, care conducea și Lucie. Era liniște în mașină, până în momentul în care, în fața noastră a apărut o mașină și el a început să strige : „Ahh, on va mourir! (Vom muri!)”. Pe mine m-a amuzat foarte mult, însă mama lui nu a rămas impresionată, vă dați seama.

În ceea ce privește instituția de învățământ pe care am frecventat-o în acele săptămâni, am observat alte diferențe între ei și noi. Dacă la noi, era vai și amar dacă ieșeai din clasă fără să-ți ceri permisiunea, la gimnaziul „Jean Valette” elevii, fără permisiune, se plimbau prin clasă de câte ori aveau chef. Exista mult prea multă libertate și mai puțin respect față de munca profesorului, dar nici acesta, doamne ferește, să le zică ceva.

Instituția era dotată cu diverse tehnologii, fiecare clasă dispunea de un calculator și un ecran pentru ca elevii să vadă ceea ce profesorul le predă. Fiecare elev, cu excepția unora, care locuiau aproape de casă, mâncau la cantină, la amiază. Era o plăcere să mănânci acolo, diferite feluri de bucate, în fiecare zi. Abia așteptam ora prânzului.

10592805_10152652444808363_7890704197471098210_n

Foto

Lucie cânta la flaut, am fost de câteva ori cu ea și am audiat câteva piese pe care le interpretau câteva persoane la diferite instrumente muzicale. În una dintre zile am făcut o poză și din păcate blițul aparatului foto, m-a deconspirat. M-am prefăcut că nu știu și nu am văzut cine a fost vinovatul / vinovata.

Acolo am avut ocazia să sărbătoresc Paștele. O tradiție total diferită de-a noastră. Adulții ascundeau câțiva iepuri de ciocolată prin grădină, iar copii se duceau să îi găsească. Pentru prima dată am gustat scoicile, care mi-au lăsat ca amintire un gust delicat.

Parisul rămâne a fi în amintirea mea de copil, un oraș foarte aglomerat, care cu toate acestea m-a încântat. Acolo am descoperit libertatea care chiar și acum mă atrage, care mă face să vreau să-l mai vizitez, cel puțin încă de câteva ori în scurta mea viață de muritoare.

Nu ezitați să vizitați Franța și în special Parisul, orașul visurilor mele…

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

4 gânduri despre „Franța visurilor mele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s