În umbra vântului

Era una dintre acele zile cu soare, în care sufletul îi țopăia de fericire, în care totul părea mult mai real decât fusese vreodată. Își dădea seama cât de fericită și cât de norocoasă era. În sfârșit își îndeplinise unul din visele sale. Se afla pe malul oceanului, pe o plajă pustie. Valurile apei îi provocau o stare de euforie nebună, iar vântul care adia încet parcă îi șoptea la ureche, ușor, ușor cuvinte de amor.

Își adusese aminte de toate momentele din viața ei în care simțise atâta euforie și își dăduse seama că erau atât de puține, dar totuși fiecare o făcuse să realizeze cât de minunată putea fi viața. Se plimba încontinuu de-a lungul plajei și starea în care se afla o făcuse să strige de fericire. Se simțea liberă să facă orice gest nechibzuit, să fie cât de nebunatică și-ar fi dorit să fie, pentru că era într-o țară străină și pentru că era singura de pe acea plajă.

După o oră de când se afla acolo, auzi niște pași care se îndreptau spre ea. Se întoarse încet în adierea vântului și observă o umbră în spatele ei. Îl măsură din priviri de jos până sus, iar el îi zâmbi. Era un tânăr brunet cu niște fermecători ochi albaștri. Ea îi răspunse cu un zâmbet atât de inocent, iar ochii ei căprui îi străluciseră pentru prima dată după atâta timp în care suferiseră enorm.

Tânărul cu ochii albaștri îi șoptise ceva, însă ea încă nu-și revenise din starea de reverie în care intrase după ce îl zărise lângă ea. Îi zâmbise încă o dată, fără să înțeleagă nimic. Vocea lui se auzi din nou, iar ea nu putea să distingă cuvintele pe care acesta le pronunța. Atunci el se așezase lângă el și o întrebase:

– Te simți bine?

Ea îl privea fără să poată să-i răspundă ceva și dintr-o dată apăruseră pe fața lui primele trăsături ce demascau o îngrijorare profundă față de fata care se afla alături de el. Atunci ea îi șoptise:

– Ce s-a întâmplat? De ce ești îngrijorat?

– Deci vorbești? Începeam să cred că poate ai pățit ceva.

– Eu să pățesc ceva? De ce să crezi asta?

– Păi, nu ziceai nimic. Am încercat să vorbesc cu tine, dar tu parcă nu mă auzeai.

– Ai niște ochi atât de misterioși, te poți îneca în ei, mai ales dacă nu știi să înoți.

– Mulțumesc. De fapt îți ziceam altceva, ai auzit ceva din ce ți-am zis până acum?

– Da, m-ai întrebat dacă vorbesc și ți-am răspuns doar, nu?

– Te-am mai întrebat și dacă te simți bine și nu mi-ai răspuns.

– M-ai întrebat? Ce ciudat, nu am auzit. De fapt știu că ziceai ceva, dar nu înțelegeam.

– Și ce faci aici singură?

– Admir valurile oceanului. Mă las ispitită de adierea vântului și mă simt de parcă aș fi o umbră a lui.

Atunci tânărul îi întinse mâna și ea i-o întinse pe a ei. Mâinile lor s-au îmbrățișat de parcă se cunoșteau de-o vecie. Se comportau de parcă nu s-au văzut de atâta timp, iar acum în sfârșit s-au revăzut. În acel moment dacă te uitai la ei doi, puteai să observi cât de asemănători erau: aceeași privire misterioasă.

Era el, băiatul pe care îl visase de atâtea ori nopțile, băiatul pe care îl văzuse de atâtea ori în orașul în care trăia. Și era acel băiat inabordabil, rece, serios și atât de provocator. Îl privea de fiecare dată, însă nu dorea să fie observată, nu dorea ca cineva să afle despre pasiunea care îi umplea sufletul.

Și totuși de câteva ori, l-a prins uitându-se la ea. Nu putea să nu-i remarce acei ochi fermecători, acele buze cărnoase, care o ispiteau tot mai mult și mai mult și cu toate acestea ea încerca să-și refuleze dorințele mult prea arzătoare.

În acea zi rămase singură pe malul oceanului, iar el venise spre ea, el, cel pe care îl evita atât. Și fără să vrea și-a dat seama că îl place mult prea mult, și nu putea să-și explice de ce și nu putea să se lase cucerită de el, nu dorea să viseze la el, să-l privească. Era doar un tânăr ca oricare altul, iar ea era doar o simplă scriitoare, cu câțiva ani mai mare decât el. Desigur, vârsta lor nu era atât de îndepărtată, dar cu toate acestea, nu trebuia și nici nu dorea să se întâmple ceva între ei.

El iarăși o privise lung, ea se îmbujorase și încercase să-i evite privirea, apoi nu a rezistat și i-a zis:

– Dorești să mă întrebi ceva?

Nu destul că încerc aici să-ți rezist, încă și tu, cu privirea ta, îmi complici existența.

– Da, vrei să ieși cu mine la un suc?

– M-ai lăsat fără cuvinte, chiar ești foarte direct.

Sigur că vreau să ies, așteptam să mă întrebi chiar de la început.

– Ți-am adresat o întrebare și în cazul în care nu ți-ai dat seama, aștept un răspuns și ar fi preferabil să fie unul pozitiv.

– E o amenințare, o poruncă sau doar o dorință? Cred că îți dai seama că nu pot să ies cu tine?

Vai, ce hotărât e.  Pentru a doua oară mă face să-i zic da, fără să mă mai gândesc. Probabil dacă nu m-aș gândi la ce e bine și ce nu, demult i-aș fi spus: Da, de o mie de ori Da.

– O dorință. Și de ce nu putem să ieșim? Spune-mi doar un motiv care ar putea să mă convingă.

– Nu avem aceeași vârstă.

Suna atât de amenințător… Aș fi preferat să-mi fi zis că e o amenințare, cu toate că în acest caz l-aș fi refuzat în întregime.

– Desigur, nici același sex, nici aceeași culoare a ochilor sau a părului, dar cu toate acestea suntem oameni și nu cred că ar conta vârsta. În dragoste și în război e permis orice.

– Vai, pe cât de plin de tine și pe atât de filosof ești.

Citatul meu preferat. Chiar mă dă gata. Nu are doar un corp bine conturat, dar și o minte profundă. Îmi place. Creierule, te rog lasă-mă să-i zic : Da!

– Crede ce dorești, eu spre deosebire de tine, ți-am spus deschis ce doresc de la tine. Și să nu crezi că nu am remarcat cum mă privești, să nu crezi că eu nu știu că tu mă privești. Chiar nu ar fi cazul să încerci să negi sau să ascunzi.

– Poftim, dar cum îndrăznești? Eu? Imposibil. Nici măcar nu mă interesezi. Dar cine te crezi? Crezi că datorită aspectului tău fizic plăcut, totul ar trebui să ți se ofere?

Inima: Nu credeam că e atât de vizibil faptul că îl mai privesc și eu din când în când. 
Creierul: Pe cine încerci să amăgești tu? Din când în când…? Măcar recunoaște că nu poți să nu-l privești, ori de câte ori se află pe lângă tine! Lașo!

– Oare am zis eu asta?

– Și ce dacă nu ai zis-o? Crezi că dacă ai ochi frumoși, buze apetisante și corp frumos, poate să ți se permită orice?

Creierul: Încetează să te mai dai de gol că ești moartă după el! După aceasta rămânem în doi și va fi vai și amar de tine!

Inima: Lasă-mă să fac ce vreau! M-am plictisit de regulile pe care mi le impui mereu! Dispari! Poate că sunt o lașă, dar nici nu sunt atât de obsedată ca tine de reguli și de perfecțiune! 

– Și nu uita că mai sunt și deștept. Și totuși mă savurezi, deci, din priviri?

– Eu? Nu…

Inima: Nu te mai implica în conversația mea! Chiar nu te privește! Du-te să mai citești vreo carte, dacă tot ești așa de calculat și de deștept! Pff, ai zice că ești întruchiparea perfecțiunii în carne și oase!

– Exact, asta să o crezi tu. Faptul că îmi eviți privirea, deja spune multe. Și nu încerca să negi, crede-mă că de ceva timp te studiez. Când treci pe lângă ceilalți băieți nu te comporți la fel ca în momentul în care treci pe lângă mine.

– Și cum mă comport?

Creierul: Ne-ai compromis! De câte ori ți-am zis să încetezi să-l mai privești, chiar și pe furiș după cum afirmai tu. Off, ființă firavă ce ești tu! Dacă nu aș fi eu aici, nu știu cum te-ai salva din această situație!

Inima: Eu nu am nevoie ca tu să fii salvatorul meu! Pot și singură foarte bine să mă descurc.

– Îmi eviți privirea, încerci să devii cât mai rece, ceea ce demonstrează faptul că îți plac, dar vrei să ascunzi asta. Și cu toate acestea nu reușești, cel puțin eu îmi dau seama ce vrei să faci.

– Te rog, nu insista, nu are sens. Chiar nu înțelegi?

Inima: E mult prea deștept el, pentru ca să nu te poată doborî. Relaxează-te , bătălia e câștigată de mine. Se întâmplă exact ca în Romantism, când sentimentul învinge rațiunea! 1 pentru mine , 0 pentru tine! Încearcă să te deprinzi cu ideea, fraiere! 

– Hai recunoaște că-ți plac.

– Chiar nu am de gând să recunosc nimic.

Inima: Pff, creierule! Mai mult de atât nu poți? Mă dezamăgești!

Creierul: Râde bine, cel ce râde la sfârșit! Nu crede că încerc să te înving, chiar nu e intenția mea asta. Eu pur și simplu vreau să te fac să înțelegi că nu totul poate fi oferit atât e simplu. De câte ori a trebuit să te salvez din cauza gafelor pe care le comiteai. Amintește-ți de câte ori fugeai spre mine, sângerând… Cine era cel care ne salva? Eu, sigur, pentru că nu-ți permiteam să ne distrugi din cauza fanteziilor tale lipsite de sens. Trezește-te, eu nu vreau să-ți fac rău! Eu pur și simplu nu vreau să-ți ofer libertatea, pe care tu pretinzi că ai merita-o! 

– Dar nici de negat, nu o faci.

– Ți-am explicat că nu poate să existe nimic între noi, deci te rog eu, lasă-mă în pace. Sunt destul de ocupată.

Inima: Să știi că ai dreptate! Te las pe tine, să preiei conducerea de aici! Eu mă retrag, dar să nu crezi că pentru totdeauna, când o să văd că începi să strici ceva, eu o să-ți reamintesc că nu ești tu singurul care are drept de conducere! Savurează clipa!

– Ocupată? Pe cine încerci să minți? Nu are sens să o faci, ți-am explicat că te studiez de prea mult timp. Îmi dau seama când vorbești adevăr și când minciună. Nu are sens să te ascunzi după cuvinte, nu are sens să te prefaci că ai fi doar o umbră a vântului… Ești ceea ce ești și asta te face să fii specială. Îți cer doar atât, o șansă de a ne cunoaște, o șansă pentru a-ți demonstra că merit să-mi oferi ceea ce-ți cer și în cazul în care nu voi reuși să te conving, voi renunța fără să mai privesc în urmă.

Inima / Creierul: Eu cred că ar trebui să spunem : Da!

Pur și simplu nu a putut să-i spună nu, de fapt și-ar fi dorit chiar în acel moment să-l strângă la pieptul ei și să nu-l mai lase să plece niciodată. Să se bucure până și de acele momente în care el nu a putut să fie alături de ea, să-l întrebe de ce a așteptat atât, de ce nu a apărut mult mai devreme în viața ei lipsită până atunci de culoare.

Sunt doar o umbră a vântului … O umbră a vântului pe care poți să o vezi doar atunci când cei doi apar pe malul oceanului. Vântul se joacă cu umbra lui, astfel precum El se joacă cu Ea…

Cu drag,
G