Doi ochi albaștri

Culoarea albastră mă face să visez, îmi inspiră dorință de a trăi. De multe ori privesc cerul când am nevoie să evadez din lumea mea, când am obosit de tot ce mă înconjoară, când sunt plictisită sau când sunt bucuroasă, iar cerul parcă îmi zâmbește. Îmi dă speranță în ziua de mâine, mă încurajează, zicându-mi că viața nu e ușoară, dar totuși e foarte frumoasă.

E o legătură nemaipomenită între mine și albastrul cerului, puritatea sa, o legătură ce nu poate fi explicată. De câte ori mă zărește cineva stând întinsă pe pat și privind prin geam spre cer îmi reproșează faptul că stau și  pierd timpul, nu prețuiesc ceea ce mi-a oferit cel de Sus, însă ceea ce ei nu știu este faptul că cerul mă atrage, mă cheamă spre el mereu și mereu. Îmi șoptește: „Privește-mă, fii alături de mine, nu mă lăsa fără supraveghere.” E un farmec aparte în albastrul acesta ce mă inspiră spre reverie.

Mi se reproșează că sunt prea visătoare, că trăiesc cu capul în nori, că dacă nu voi încerca să revin cu picioarele pe pământ nu voi putea să accept realitatea mult prea dură, nu voi putea să mă descurc în viață, însă ceea ce nu știu ei, este că anume reveria mă face să merg mai departe, mă face să sper că într-o bună zi voi obține și eu ceea ce merit, ceea ce am dorit atât de mult să obțin. Visul mă ajută să evadez din lumea care mă înconjoară, mă face să mă simt mult mai veselă și mult mai încrezătoare în propriile mele forțe. În lumea viselor nu sunt umbra nimănui, în această lume am rolul principal și totul se rezumă la dorințele mele și la propria mea personalitate.

Într-o zi însă am cunoscut doi ochi albaștri, iar albastrul acelor ochi m-a atras mult mai mult decât albastrul cerului, am început să uit cerul, să nu răspund chemării lui, chiar și când mă striga cu atâta ardoare. Pur și simplu îl evitam, mă prefăceam că nu-l aud. Peste un timp cerul a început să fie mai insistent: „Întoarce-te la mine, albastrul ochilor lui este înșelător, într-o zi ar putea să te dezamăgească, albastrul meu e veșnic. Privește-mă, privește-mă măcar încă o singură dată, e tot ce îmi doresc. Îndeplinește-mi o ultimă dorință!”

Abia atunci mi-am dat seama că am trădat cerul, că am oferit tot ce aveam mai de preț ochilor albaștri, că m-am îndepărtat de albastrul cerului. Zilele treceau, ochii albaștri îmi promiteau luna de pe cer, îmi promiteau nemurirea, iar eu mă încredeam în ei fără nici o restricție. Eram fascinată de acei ochi, făceam ceea ce-mi ziceau ei, devenisem precum un zombi. Cei din jur îmi spuneau: „Te-ai îndepărtat de noi. Ești mereu ocupată. Nu mai ai timp să ieși. Ne este dor, revino-ți!”

Ochii albaștri însă mă asigurau că am făcut alegerea potrivită, că ceilalți ar trebui să-mi respecte decizia și să se bucure pentru mine. Pe zi ce trecea, deveneam tot mai dependentă de acei ochi, de susținerea lor, de iubirea, aprecierea, protecția, respectul lor. Nu-mi imaginam existența fără ei. Eram precum o pasăre închisă într-o colivie ce se bucura de ceea ce i se oferea și nu cunoștea ceea ce se află dincolo de aceste ziduri.

Într-o zi însă am aflat că acei ochi frumoși, acei doi ochi albaștri m-au mințit și nu o dată, ci de mai multe ori. Atunci cerul mi-a strigat: „Te-am prevenit eu, ți-am zis să nu fii atât de oarbă! Eu am vrut mereu să te apăr, de ce te-ai depărtat de mine? Știai că eu vreau doar ca tu să fii fericită.”

În mine murise o lume, în mine murise speranța, eram o persoană vie cu un suflet mort. Nu mai aveam chef să exist, să merg mai departe, nu mai voiam nimic. Tot ce îmi doream era să mi se spună că nu e adevărat ceea ce aflasem, că era doar o minciună.

Ochii albaștri mi-au reproșat că mă încred în oricine, că sunt atât de sensibilă, că nu este nimic adevărat din ceea ce am aflat. Nu voiam să-i cred, nu voiam să-i mai văd. Le-am spus să plece din viața mea, să-mi vindece sufletul și să plece. Ei totuși m-au forțat să-i privesc, iar albastrul lor m-a făcut să-i iert, să le mai ofer o șansă să-mi demonstreze că mă iubesc, că mă prețuiesc, că le sunt dragă, că au și ei nevoie de ochii mei căprui.

Din acea zi am stabilit o limită, am cerut să ies din colivie, să fiu mai liberă și să am și eu spațiul meu privat. Să am timp să mă văd cu cei din jur, nu doar cu ei. Să am timp să cunosc misterioasa lume de dincolo de temnița în care mă aflasem un timp îndelungat. Să mă lase să privesc cerul în continuare și să nu mă mai mintă niciodată!

Ianuarie, 2014
F.G.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s