Oscar Wilde, scriitorul celebrului roman „Portretul lui Dorian Gray”, reușește să ne intrige și să ne atragă în lumea tânărului Dorian, devenind părtașii gândurilor, faptelor și vieții lipsite de control pe care o duce acesta.
„Portretul lui Dorian Gray îi aduce lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă.”
Tânăr, neliniștit și nemaipomenit de frumos, Dorian Gray, pășește în lumea păcatelor, fără nici o părere de rău, fără ezitări, fără cale de întoarcere.
Scriitorul ne face cunoștință cu cei doi prieteni ai lui Dorian, chiar de la începutul romanului: Basil Halward și lordul Harry Wotton. Cei doi i-au schimbat viața în totalitate, Basil a făcut-o indirect, pe când Harry în mod voluntar.
Basil Hallward întruchipează inocența, talentul și fidelitatea, lordul Henry Wotton – adeptul hedonismului, șarpele care îl instigă pe Dorian să muște din fructul interzis, iar Dorian Gray reprezintă personificarea celor doi într-un tot desăvârșit, învăluit de pânza frumuseții, care îi devine o povară.
Dacă de la început Dorian este încurajat și inițiat în săvârșirea păcatelor de către lordul Henry Wotton, pe parcurs tânărul se lasă condus de ispite, nu zice niciodată Nu și pășește până spre pânzele albe, fără nici măcar un regret, pentru satisfacerea propriilor plăceri.
Basil îl cunoaște pe tânărul Dorian la o petrecere, iar frumusețea acestuia îl cucerește profund și inocența sufletului îl atrage: „… frumusețea lui e atât de deosebită, încât Arta n-ar fi în stare s-o exprime.”
Dorian i-a devenit o sursă de inspirație veritabilă, lui Basil, sursă, pe care nu dorea nicidecum să o piardă. Din această cauză în momentul în care lordul Harry, îl roagă să i-l prezinte pe tânărul de o frumusețe enigmatică, la al cărui portret lucra în acea perioadă, Basil refuză cu vehemență, considerându-l pe acesta o influență proastă pentru tânărul cu suflet neatins de răutatea lumii: „Dorian Gray este cel mai drag prieten al meu. E o fire simplă și armonioasă. (…) Nu-l face să-și piardă puritatea. Nu încerca să-l influențezi. Influența ta ar avea urmări dăunătoare.”
Harry începuse să-l idolatrizeze pentru frumusețea lui perfectă, chiar din momentul în care îl văzuse pentru prima oară, în casa lui Basil: „… era fără îndoială încântător de frumos, cu buzele lui splendid desenate și roșii ca sângele, cu ochii albaștri și senini, cu părul auriu și ondulat. Avea pe chip ceva care îți câștiga numaidecât încrederea. Puteai citi acolo întreaga nevinovăție a tinereții. Îți dădeai seama că relațiile cu lumea nu reușiseră să-l întineze în nici un fel.”
Ținând cont de naivitatea lui Dorian și de lipsa sa de experiență, în ceea ce privește, natura umană, acesta se lasă influențat în totalitate de „Cuvinte! Simple cuvinte!”, atât de zguduitoare: „Taci! abia putu să îngâne Dorian Gray. Taci! Mă năucești!”.
Discursul lui Harry, referitor la frumusețe și tinerețe îi schimbase în totalitatea viziunea despre lume și despre ce îl înconjoară, chiar și dacă de la început nu înțelegea care ar fi importanța tinereții și de ce ar trebui să se bucure de ea, atât cât mai are posibilitatea să o facă și atâta vreme cât o deține: „Nu, acum nu-ți dai seama. Dar într-o zi, când ai să fii bătrân și zbârcit, și urât, când gândurile îți vor fi veștejit fruntea umplând-o de cute, iar pasiunile îți vor fi pus pe buze hidoasele lor peceți de foc, ai să-ți dai seama, îți vei da seama într-un chip sfâșietor. Astăzi, oriunde te duci, farmeci pe toată lumea. (…) Zâmbești? Oho! După ce-ai s-o pierzi, n-o să mai zâmbești… (…) Da, domnule Gray, zeii au fost darnici cu dumneata. Dar zeii își iau repede îndărăt darurile. (…) Când tinerețea își va lua rămas-bun de la dumneata, frumusețea va pleca împreună cu ea, și atunci vei descoperi pe neașteptate că triumfurile nu-ți mai stau la îndemână sau în cel mai bun caz trebuie să te mulțumești cu triumfuri meschine, pe care aducerile aminte le vor face mai amare decât înfrângerile. (…) O! Bucură-te de tinerețe atâta vreme cât o ai. (…) Din clipa când te-am întâlnit am înțeles că nici măcar nu bănuiești ce ești într-adevăr, ce ai putea într-adevăr să fii.”
Precum tânărul Narcis, Dorian se îndrăgostește de propria sa imagine. În momentul în care își vede portretul, pictat de Basil, își descoperă frumusețea: „… trecu nepăsător în fața portretului său și se întoarse spre el. De îndată ce îl văzu se trase îndărăt, iar pentru o clipă obrajii i se îmbujorară de plăcere. O strălucire de bucurie i se revărsă în ochi, de parcă atunci s-ar fi recunoscut pentru prima dată. Rămase acolo nemișcat și copleșit de uimire… (…) Conștiința propriei frumuseți se revărsă asupra-i ca o revelație. Niciodată până atunci nu o cunoscuse.”
Conștientizarea frumuseții cu care fusese înzestrat, frumuseții muritoare, îl face să-și dorească să-și vândă chiar și sufletul, pentru a se putea bucura de aspectul său fizic chinuitor de frumos și fără a-și da seama, semnează un pact cu Diavolul: „E sfâșietor de trist! Cândva eu am să fiu bătrân, înspăimântător și groaznic. Dar portretul acesta va rămâne veșnic tânăr. Niciodată nu va fi mai bătrân decât în ziua asta de iunie… Cel puțin dacă ar fi invers! Dacă s-ar putea ca eu să rămân veșnic tânăr și portretul să îmbătrânească! Pentru asta… pentru asta… aș da orice! Da, nu există lucru în lume pe care să nu fiu gata să-l dau! Până și sufletul mi l-aș da!”
Din tânărul cu suflet neprihănit se convertește într-un tânăr depravat, gelos pe propriul lui portret, care îi revelează frumusețea trecătoare. Se îndrăgostește atât de mult de frumusețea aceasta încât nu mai este lucid, cel rău se infiltrează în el și-i fură rațiunea, iar principiile de viață i se schimbă radical:
„- Tinerețea este singurul lucru de care merită să te bucuri. Când o să-mi dau seama că îmbătrânesc, am să mă sinucid.
Hallward se îngălbeni la față, îl apucă de mână și strigă:
– Dorian! Dorian! Nu vorbi așa! (…) Doar nu poți fi gelos pe niște lucruri neînsuflețite, nu-i așa? – tu, care ești mai fermecător decât oricare dintre ele!
– Sunt gelos pe orice lucru a cărui frumusețe n-are moarte. Sunt gelos pe propriul meu portret, chiar de tine pictat. Pentru ce să păstreze el ceea ce eu trebuie să pierd?”
Dacă semioticianul Umberto Eco, în Istoria urâtului, consideră urâțenia frumoasă, în Portretul lui Dorian Gray, trăsăturile urâte, întipărite pe fața unui om sau pe trupul său, reprezintă decăderea sufletească și un astfel de om, este lipsit de inocență, pentru că acesta și-a permis să guste din toate plăcerile lumești fără vreo mustrare de conștiință și nu poate nicidecum să fie considerat frumos. În schimb omul frumos, lipsit de cusururi vizibile, este echivalat cu bunătatea supremă. Însă ceea ce nu știe lumea din romanul lui Dorian Gray e că frumusețea este înșelătoare. De multe ori fizicul cuiva nu echivalează cu trăsăturile sale morale. Nu tot ceea ce este frumos este și bun, și nu tot ceea ce este urât este și rău : „Nu este trupul cel real, ci sufletul. Trupul este cenuşa, iar sufletul flacăra.” Odată cu trecerea timpului trupul se descompune, pe când sufletul rămâne veşnic viu.
Dorian Grey e îndrăgit și iubit de către toată lumea. E admirat pentru frumusețea sa demonică – chipul lui Dorian e lipsit de „cicatrici” și riduri, chip ce îl scapă de orice bănuială din partea celor din jur : „Găsesc că e foarte necesar să afli că în Londra circulă cele mai îngrozitoare vorbe pe seama ta. (…) Te rog să ții seama că nu cred nimic din toate bârfele astea. Cel puțin nu le pot da crezare atunci când stau și mă uit la tine. Păcatul e ceva ce se înscrie singur pe chipul omului. Nu poate fi ascuns. Lumea mai pomenește uneori și despre vicii ascunse. Dar nu există pe lume asemenea lucruri. Dacă vreun nenorocit e ros de un viciu, se vede asta în trăsăturile din jurul gurii, în felul cum îi atârnă pleoapele, până și în forma mâinilor. (…) Însă tu, Dorian, cu chipul tău pur, luminos și nevinovat, cu încântătoarea-ți tinerețe nepătată – nu, despre tine nu pot crede nimic rău.”
Basil se conduce după aparențe, pune mai presus frumusețea chipului lui Dorian, crezând că acesta a rămas același tânăr pur, pe care l-a cunoscut cu 18 ani în urmă, însă nu știa că în fața lui se află cel mai groaznic om, pe care a avut posibilitatea să-l cunoască vreodată:
„Prin urmare, tu crezi că numai Dumnezeu poate vedea sufletul, așa-i, Basil? Dă la o parte perdeaua și ai să-l vezi pe al meu.”
Suntem compuși din dualități, fiecare e ghidat de un înger și de un demon. Pe cine alegem să ascultăm, ține doar de prioritățile noastre. Dorian Gray, însă a ales ce e mai rău:
„- Este chipul sufletului meu.
– Dumnezeule! Ce-am fost în stare să divinizez! Ochii ăștia sunt ochi de diavol.
– Fiecare dintre noi ascunde în sine raiul și iadul, Basil, strigă Dorian, făcând un gest de sălbatică deznădejde.”
Portretul îi reflectă precum o oglindă sufletul murdar, pe care încearcă să-l ascundă de ceilalți ochi: „Doamne, Dumnezeule! Dacă este adevărat și dacă asta ai făcut din viața ta, atunci… atunci trebuie să fii încă mai rău decât își închipuie toți cei care spun vorbe urâte despre tine! (…) Roagă-te, Dorian, roagă-te, spuse pictorul aproape în șoaptă. Oare cum ne învățau să spunem pe vremea când eram copii? „Și nu ne duce pe noi în ispită. Iartă-ne nouă păcatele noastre. Fărădelegile noastre curăță-le.” (…) Hai să cădem în genunchi și să vedem dacă nu ne-om putea aminti vreo rugăciune. Nu există undeva un verset care spune: „Roșii ca sângele de-ți vor fi păcatele, pleca-mă-voi asupra ta și ca zăpada te voi albi”?
– Asemenea cuvinte nu mai au pentru mine nici un înțeles.
– Taci! Nu vorbi așa! Ai făcut destul rău în viața ta. Dumnezeule! Nu vezi cum rânjește la noi lucrul acela blestemat?”
Prințul nostru fermecat ajunge să fie mustrat de conștiința sa, care își luase o pauză îndelungată, probabil din cauza rușinii pe care o simțea pentru stăpânul ei, care nu a mai putut să discearnă ce e bine de ce e rău: „Însă mie portretul nu mi-a plăcut niciodată cu adevărat. Îmi pare rău și că i-am pozat. Până și amintirea tabloului ăstuia mă calcă pe nervi. De ce mai pomenești despre el? De obicei îmi reamintea acele versuri ciudate dintr-o piesă – Hamlet, cred – cum sună?
„Sau ești doar o spoială a durerii, chip fără suflet?”.”
Protagonistul începe să se eticheteze ca fiind doar un chip frumos, cu un interior gol, lipsit de bunătate, stare pe care nu o mai poate suporta, nu o mai poate îndura: „Sufletul e o realitate cutremurătoare. Nu poate fi cumpărat, nu poate fi vândut și scos la mezat. Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârșire. Există câte un suflet în fiecare dintre noi.” A încercat să-și caute sufletul, dar s-a înspăimântat de ceea ce a văzut, a încercat să se purifice cumva, dar a înțeles că pentru el nu mai este nici o scăpare. Doar moartea ar putea să-l scape de suferința pe care o simțea.
Este fără doar și poate un roman profund, plin de simboluri semnificative, care te macină până în cel mai adânc colțișor al sufletului. Roman ce te face să realizezi că frumusețea fizică nu doar că este ceva trecător, dar că uneori poate deveni un chin amarnic. E dureros să știi că oamenii mai întâi se îndrăgostesc de aspectul fizic și apoi încearcă să pătrundă în sufletul acelei persoane.
„Romanul meu e otrăvitor, dacă vreţi, dar nu puteţi nega că este perfect, iar perfecţiunea este ceea ce căutăm noi, artiştii.” (Oscar WILDE)
Cu drag,
G
chezgeorgiana 