O minciună dulce sau un adevăr amar?

Image

Am scris acest articol, după ce am realizat un mini sondaj. Am apelat la ajutorul câtorva prieteni, adresându-le o simplă întrebare: „E acceptabil să minți în anumite situații? Preferi minciuna dulce sau adevărul amar?”

Cum credeți, care a fost răspunsul unanim?

Bravo! Aveți dreptate! Majoritatea dintre ei preferă adevărul, fie el cât de dur nu ar fi.

A : Nu prefer minciuna dulce. Doar adevărul, căci el nu e tot timpul amar. Adevărul dulce e cel mai dulce, dar sunt momente când nu spun adevărul în întregime. Voi recunoaște asta, însă mai târziu.
GF: Dar atunci când omiți să zici ceva, gândindu-te că aceasta nu am fost întrebat, e o minciună?
A: Între adevărul nespus și minciună este o diferență, dacă eu în locul adevărului omis nu am spus o minciună.
GF: Totuși e diferit adevărul nespus de cel omis, nu?
A: Nespus e atunci când nu te întreabă și tu eviți să discuți acel subiect. Omis e când tu de exemplu ești întrebat ceva și tu zici jumătate din acel adevăr.  „Ai ieșit ieri? / „Da.” ” Însă nu a fost adresată întrebarea cu cine sau la ce oră ai revenit? Sau ar mai fi și situația în care acea persoană zice în mod direct că va ieși și nu urmează alte întrebări.

T: Mmm… E complicat… Prefer adevărul, tot timpul. Dar, uneori ca să evit o ceartă, camuflez cumva adevărul și revin la acel adevăr când e timpul. Uite eu cu Nicoletic, nu pot fi chiar așa corectă… Mai mult recurg la minciunele… : „Hai să vedem dacă nu a venit tata.” „Pâinică de la iepuraș…” „Vine iepurașul…”

DM: Adevărul amar amar. Minciuna nu duce niciodată la bine.

DF: Prefer minciuna dulce și o utilizez foarte des. Cu toate acestea aș dori să rămână minciună dulce toată viața, să nu aflu un alt adevăr. În cazul în care aflu, e foarte grav. (Miroase a răzbunare, dulce răzbunare!) Sunt multe situații în viață când o minciună nevinovată și dulce, salvează multe. Dacă am spune mereu adevăruri, nu am avea relații.”

M : Depinde și ce fel de minciună, ce fel de adevăr. Dacă e vorba despre niște lucruri nesemnificative, e ok. De ce mă întrebi? Există vreun motiv? Eu cred că tu crezi că eu ceva ascund sau poate tu ceva ascunzi?

C: Prefer adevărul, chiar și dacă m-ar face să sufăr enorm, dar voi ști cel puțin că e adevăr, decât să trăiesc în minciună.

E: Eu nu am prea recurs la minciună. Am fost prea sinceră în ceea ce privește relația dintre doi indivizi. Însă am fost mințită în mod regulat și e dureros. Chestia e că nu știa nene cela nici a spune minciuni. Omul atunci când iubește cu adevărat, simte că a fost mințit. Deci acel nene ar fi trebuit mai bine să evite întrebarea sau situația, decât să mintă.

Cu toate acestea adevărul amar duce spre lipsa de încredere. E mai complicat să te încrezi în cel care te-a mințit. Dar depinde și de situație: în ce context a făcut-o, cât de important sau mai puțin important este subiectul.

Iubesc încrederea, urăsc oamenii care mint.

Totuși, uneori, e acceptabilă și minciuna dulce, dar ar fi mai bine să facă în așa fel, încât să nu știe nimeni ce a făcut și nici să nu dea de bănuit.

Părerea mea e că nu poți prefera adevărul. Da, și mie îmi place dulcele. Hai să recunoaștem, cui nu-i place? Dar așa e viața, trebuie să mai guști și sare, și piper. E condimentată viața asta.

Sunt oameni care mint din frica de a nu pierde pe cineva, dar la naiba trebuie să-i cultivi încrederea persoanei, nu să i-o strivești! A ascunde adevărul nu înseamnă a proteja ființa dragă. Totul se reduce la lipsă de respect și încredere. Adevărul trebuie să fie spus!

E un subiect contradictoriu. Dacă ai face dezbateri publice pe acest subiect, oamenii ar începe să se contrazică. Așa cum am făcut-o și eu, recunosc…

 După o analiză generală a răspunsurilor pe care mi le-au oferit persoanele chestionate, am ajuns la concluzia că mai puțini sunt cei care preferă să fie mințiți. Dar oare cei care au zis că preferă adevărul, în momentul în care l-ar afla, ar putea să-l suporte, fără să fie răniți, fără să-și piardă încrederea în persoana de alături?

Am încercat să răspund și eu la rândul meu la această, simplă întrebare. Însă pur și simplu, nu pot să aleg dacă aș vrea să fiu mințită frumos sau dacă aș accepta un adevăr dur. Probabil adevărul dur ar strica tot și în acel moment poate aș fi preferat să nu-l aflu.

Deseori vorbeam cu prietenele mele despre acest subiect și eram de acord că în cazul în care aș fi înșelată de persoana iubită, aș prefera să nu aflu. Dacă aș afla, oare aș putea ierta? Oare aș putea să merg mai departe, existând în acea relație și având aceeași încredere în persoana respectivă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Răspunsul meu e nu, cu siguranță.

În momentul în care descoperi că ai fost mințit, îți pierzi încrederea în totalitate. E foarte greu să ai încredere în cineva, însă e mult mai ușor să o pierzi. E floare la ureche!

Cu toate acestea recunosc că sunt momente în care recurg și eu la minciuni sau mai bine zis, prefer să evit un anumit subiect, ca să nu trebuiască să mint.

Oare persoanele pe care le-am mințit și-au dat seama vreodată că am făcut-o? Oare s-au simțit trădate, rănite, chiar și dacă au fost minciunele inocente?

Am fost și eu mințită la rândul meu, sau mai bine zis mi s-a spus un adevăr în față. Adevăr pe care în acea perioadă nu l-am crezut, pentru că aveam impresia că mi-a fost spus doar pentru a mă răni. Peste ani, am aflat că acel adevăr, de fapt fusese adevăr. Mi-am reamintit tot trecutul pe care l-am petrecut alături de acea persoană și mi-am dat seama că ceea ce credeam eu că e real, a fost doar o minciună. Am început să o detest și să renunț la prezența ei în viața mea. Acum nici măcar nu ne mai salutăm. Însă amintirea acelui trecut ascuns în minciună e încă viu în memoria mea.

Voi ce preferați – un adevăr gol goluț sau o minciună frumos ambalată? Recurgeți la minciuni mărunte pentru a salva o situație sau preferați să răniți persoana trezind-o la realitate prin dezvăluirea unui adevăr prea dur?

Image

Cu drag,
Georgiana