Cuvintele săltărețe

Au fost odată ca niciodată 10 cuvinte săltărețe. Primul care a ieșit în cale era „Ceva”. Acest Ceva se simțea bine oriunde se afla, se credea regele celorlalte cuvinte și de fapt nu știa că mai există și altceva. Acest cuvânt avea o semnificație învăluită de mister. De fiecare dată când cineva zicea „ceva”, nimeni nu știa cu ce ar trebui să-l echivaleze. În momentul în care un părinte îi zicea copilului său : „Ți-am adus ceva!”. La ce credeți că s-ar putea gândi acel copil? El definește cuvântul ceva prin niște dulciuri, o jucărie super șmecheră, un joc minunat, sau altceva care să-l bucure. În cazul în care un băiat îi scrie un mesaj unei fete: „Ți-am lăsat acolo ceva.” Prima întrebare a fetei va fi: „Unde acolo?” și apoi „Ceva? Ce anume?”. Sărmanul băiat nu știu cum va putea să țină secret acel mister. Un singur cuvânt, însă cu o semnificație atât de ambiguă.

Al doilea cuvânt săltăreț care ne înnebunește o dată cu apariția lui este „Sufletul”. Sufletul știe că este important pentru cei din jur. Atunci când ei fac fapte bune, el emană căldură și luminozitate, însă în cazul în care cineva face o faptă rea, sufletul devine întunecat, răutăcios precum o ispită care a izbândit, un mic șarpe care a reușit să-i fure mințile până și lui Adam.

Un cuvânt modest, care își făcuse apariția în povestea noastră este cuvântul „Mai”. Stai puțin, mai? Mai, adică luna mai sau mai adverb? Identifică-te, cuvânt năucitor! Cuvântul „Mai” însă mergea înainte fără să-i pese că cineva ar putea să-l strige sau că cineva ar putea fi interesat de modesta lui prezență.

Cuvintele mergeau în șir indian și uneori ai fi dorit să stai de vorbă cu ele, însă ele te salutau făcându-ți cu mâna sau pur și simplu zâmbindu-ți. Un astfel de cuvânt era „Numele”, care știa că este unic, că este purtat de fiecare locuitor al acestui pământ, dar mai știa că fiecare purtător al unui nume avea ceva deosebit și nicidecum nu puteai să-i confuzi. L-am rugat să mai stea lângă mine, să-mi povestească istoria lui, însă el mi-a arătat ceva într-o direcție opusă lui și a zbughit-o.

Următorul cuvânt era mult mai țanțoș, clipea de câteva ori și mă privea de sus. Ce poate oare să facă un „eu” mic în lumea lui mare. Cuvântul „Domnule” era admirabil, te uitai la el și știai că nu poți să nu te îndrăgostești. Era mândru, pășea înainte cu niște pași grăbiți, zicându-mi parcă din gesturi și mimică cât de important e timpul lui și cât de important este el însuși. Pentru a-l măguli, i-am adresat o întrebare cât se putea de fermecător: „Mult stimatule domn, aș vrea și eu un interviu de la dvs? ”. Atunci el parcă înnebunit de replica mea a luat loc pe unul dintre acele scaune negre, pe care le-am arătat tuturor cuvintelor săltărețe de până acum. Ceva l-a făcut totuși să se uite speriat spre mine și să-mi zică: „Un interviu? Da, da, desigur, însă în altă zi.” Și mi-a arătat ceasul său de mână, semn că se grăbește. Am reușit doar să-i mai zic: „Dar domnule, voi încerca să fiu cât mai…” și ia-l de unde nu-i. A dispărut și el. Am rămas acolo, tristă, privindu-mi papucii care străluceau.

Dintr-odată aud în ușă un zgomot: „Cioc, cioc, cioc!”. Curioasă să aflu cine e, m-am ridicat și am pășit domol, pentru a nu fi auzită de vizitatorul de dincolo de acea ușă. Am privit prin vizorul ușii și am observat o umbră, însă nu am putut să înțeleg cine ar fi putut să fie. Ce cuvânt oare se ascunde după ușa mea ? Am deschis ușa încet și dintr-odată văd un cuvânt ciudat, destul de diferit de celelalte. Mi s-a prezentat ca fiind cuvântul „scos”. Dorindu-mi să fiu cât mai amabilă cu el, poate el va fi cel care va rămâne pentru a putea să discutăm. L-am întrebat, sperând că nu-l voi supăra: „Scos? Scos de unde?”. El m-a privit iritat și mi-a zis: „Știam că prima ta întrebare va fi aceasta. Ei bine, află singură!”. S-a „scos” din acel joc, lăsându-mă fără grai.

Fiind încă buimăcită, după vizita ultimului cuvânt, apare în fața ochilor mei cuvântul „Mereu”. Mi-a zis că el este singurul care va rămâne cu mine pentru totdeauna, bineînțeles, dacă eu nu-l voi alunga, dacă eu nu-i voi zice să plece. M-a făcut curioasă acest cuvânt: „De ce vrei să rămâi cu mine mereu? Doar nu mă cunoști? De obicei cei care pronunță lexemul „mereu”, nu se țin de cuvânt. Să nu mai promiți niciodată! Nimic nu poate trăi o eternitate alături de mine, pentru că eu la rândul meu sunt o simplă muritoare.”. „Mereu” s-a uitat la mine uluit de replica lungă pe care i-am aruncat-o în față, a vrut să-mi spună ceva, însă nu știa ce ar fi trebuit să spună. De câteva ori a deschis gura și de câteva ori a închis-o. M-a privit cu compătimire și mi-a zâmbit, zicându-mi: „Nici tu nu mă cunoști și deodată vrei să mă pui la punct. Nici măcar nu-mi oferi o șansă de a-ți demonstra că aș putea fi diferit. Mă cataloghezi de la început, gândindu-te la experiențele tale anterioare. Niciodată, mă auzi, dar niciodată să nu te mai îndoiești de dorința mea de a rămâne mereu cu tine.”

Nu puteam să cred ceea ce aud. Lacrimile abia așteptau să curgă pe obraji, un discurs mult prea emoționant. Doream să cred acele cuvinte, însă nu puteam.

Printre razele soarelui, pătrunse în cameră un alt cuvânt, care speram să mă facă să-l urăsc sau măcar să mă facă să râd. S-a prezentat, cu un ton al vocii înalt: „Eu sunt cuvântul „stând”, de la „a sta”. E primul loc în care intru și aș vrea să mai stau. Parcă ceva mă atrage. Mă lași să stau măcar o viață cu tine?”. M-am uitat urât spre el: „Și tu vrei să stai? Și tu vrei o eternitate cu mine?! Nu, nu! Plecați! Chiar acum! Sunt doar vorbe aruncate în vânt! Și apropo, nu vă cred!” Ambele cuvinte mă priveau cu multă pasiune, de parcă nu înțelegeau ce le spun. Știu, știu, e o nebunie ceea ce se întâmplă aici!

„Mie îmi spui asta? ” răspunse cuvântul „Nebunie” care a căzut dintr-un univers pe care nu am de unde să-l cunosc. „Dacă mă întrebi pe mine, aș putea să-ți spun că toată viața mea a fost, este și va fi mereu o nebunie.” Cuvântul „Mereu” a tresărit, s-a simțit vizat: „Mereu, ce mereu? Sunt prezent la datorie. Te ascult.”. Cuvântul „Nebunie” l-a privit lung și a început să sară dintr-un colț în altul al camerei și apoi a venit mai aproape de noi,  și mi s-a adresat mie, apoi cuvântului „Mereu”: „Înțelege-ți ce vreau să spun? Nebunie! Nebunie curată!”

Se lăsase în jurul nostru o liniște enigmatică, o liniște care uneori te-ar fi nimicit. Sub ușă se auzi un zgomot mic, un plic roșu apăru înăuntru. Nebunie a alergat spre el, entuziasmat și dornic de a-l deschide. Eu însă i-am strigat zicându-i să mi-l aducă mie. Nebunie, a râs zgomotos și mi-a întins acel plic care te făcea să simți doar plăcere. Cele trei cuvinte, au devenit atât de zâmbitoare și dintr-odată o veselie de vis le invadase cu prezența ei. Cine ar fi crezut că un alt cuvânt, își va face prezența într-un mod atât de spectaculos. Cuvântul a apărut în fața noastră exact în momentul în care am deschis plicul: „Mă numesc Plăcere și misiunea mea, este să te fac să simți ceea ce până acum nu ai simțit.”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s