La prima ploaie te scot la un sărut

Privesc prin geam și văd cum picăturile de apă cad încet. Timpul se oprește în loc, liniștea mă cuprinde, iar întunericul de afară dintr-o dată pare mai luminos. Mă las amețită de picăturile de ploaie și suspin încet. Privesc visătoare și îmi imaginez că te-am regăsit după o lungă căutare, după o lungă despărțire. Și știu că ai plecat doar pentru că te-am rugat, dar mai știu că mă vei aștepta fără să te rog.

Și ploaia se aude tot mai tare și mai tare. Geamul e plin de picături incolore de ploaie. Picăturile curg încet și parcă se joacă. E așa de miraculos timpul de afară și aș vrea să ies, să mă plimb în ploaie, să mă ții de mână și să-mi șoptești duios cuvinte de amor, cuvinte de dor …

„Îmi promit mie că dacă te voi reîntâlni, la prima ploaie te scot la un sărut.”

Privesc prin geam și totul îmi pare mult prea frumos. Sunetul picăturilor de ploaie ce picură încet și ritmic, mă fascinează. E o atmosferă magică, iar oamenii sunt grăbiți, fug de ea, de magia ploii. Ei nu știu că ploaia e atât de inocentă. Ea nu vrea decât să se joace cu ei, iar ei, precum niște copii, fug și iar fug, și nu se mai opresc.

Ploaia îi strigă încet, îi cheamă spre ea, le zice să mai stea, să se oprească, să se joace cu ea… Ei însă, de parcă nu ar auzi-o, se ascund sub umbrelele mari, colorate. Umbrelele sunt vesele și ele, râd de ploaie. Și  astfel ploaia rămâne singură, doar cu gândurile ei, privind cum oamenii aleargă, se grăbesc mereu și mereu, și nu înțeleg că ea cade doar pentru ei.

Dintr-o dată, o fată și un băiat, au lăsat umbrela să zboare, iar ploaia văzându-i, îi protejă de picăturile ei reci. În jurul lor picăturile de ploaie străluceau în noapte, însă ei se bucurau de clipele petrecute împreună. Ploaia îi privea mirată și totodată bucuroasă că cineva, totuși, nu se mai grăbește, că se bucură de ea, chiar și dacă e rece.

El o ia în brațe, o sărută pe obraz, o protejează de ploaie, o ține lipită de pieptul său, o sărută cum nu a mai făcut-o până atunci și îi șoptește ceva. Ea zâmbește, gropița din obrazul drept o schimbă la față, pare mai drăguță și deodată se zbate și fuge din brațele lui, îl provoacă să alerge după ea, să o prindă. El o amenință, zicându-i că va avea de suferit dacă o prinde, iar ei nu-i pasă, fuge mai departe.

El o prinde, îi zice că e ultima oară când mai scapă din brațele lui și o mușcă de buze. Apoi o ridică în brațe și se îndreaptă cu ea spre umbrela lor portocalie. O roagă pe ea să ridice umbrela și merg și ei zâmbind ploii și radiind de fericire.

Ploaia se oprește, zâmbind fermecător celor doi, răspunzându-le bucuriei lor și începe să picure din nou, însă mult mai încet și mult mai plăcut, iar atmosfera din jur nu mai este atât de rece. Dintr-odată s-a încălzit, grație celor doi copii inocenți, supuși ai sentimentului suprem al pasiunii și ai farmecului dragostei.

Râsul cristalin al fetei se aude de departe. Băiatul îi șoptește încontinuu ceva, iar ploaia fermecată de ei, parcă surâde și ea. Dragostea lor emană o aură de bunătate și de liniște sufletească și totul în jur pare a fi o atmosferă smulsă parcă din povești.

Orașul umed pare a fi o poiană verde, în care totul e mai viu, mai colorat. Păsărelele cântă vrăjite și ele de ploaie, de râsul cristalin al fetei, de ochii căprui ai băiatului, iar mașinile ce merg în grabă par a fi acum niște animale ce se dezlănțuie libere în mica poiană din poveste.

Ploaia fuge după cei doi, e în continuare vrăjită de ei, nu vrea să-i piardă, vrea să îi simtă aproape, vrea să se inspire din atracția ce există între ei, de radierea razelor din sufletele lor, iar ei, de parcă nu observă nimic, își zâmbesc mereu și își promit și luna de pe cer, și dragoste eternă, și un viitor mai bun, și o viață ca-n povești.

Și noaptea trece încet, ea demult doarme în patul său, iar el o veghează, îi veghează somnul. Nu se poate dezlipi de ea, de ochișorii ei închiși, care îl încântă, de obrajii ei palizi, dar atât de frumoși, de năsucul ei micuț și drăguț, de buzele ei senzuale, care îl sărută pe obraji, pe năsuc, chiar și pe buze când e supărat, care îi șoptesc dulce în fiecare zi și noapte,  de mâinile sale firave și finuțe, care îl mângâie deseori, care îi cântă la pian când e adorabil, de corpul ei, care-l protejează de singurătatea lumii, de gândurile lui negre, de picioruțele ei, care fug adesea de el și îl provoacă să o prindă, de vocea sa, care este atât de suavă și de liniștitoare, de râsul ei cristalin, care emană atâta luminozitate în jur, de sânii ei jucăuși, care adesea îi zâmbesc de sub haine și îl cheamă parcă mereu, dar pe care nu îndrăznește să-i atingă din respect pentru ea, pentru dragostea lor și pentru ceea ce va urma și într-un final de toată ființa sa, de dragostea sa care îl face să se simtă împlinit și iubit. Ea e unica sursă a fericirii sale și dacă viața ar dura o veșnicie, ar vrea ca ea să fie mereu alături de el, fără pauze …

Răsare soarele, iar el privind-o, adormi lângă ea. Ea se trezi, se ridică din pat și se îndreptă cu pași înceți spre geam. Afară tot mai ploua, însă soarele zâmbi prin geam spre ea, îi făcuse cu ochiul, iar ea veselă îi trimise o sărutare.

„Și iarăși privesc prin geam, totul pare mult mai frumos, mai frumos decât părea acum câteva secole, iar el doarme adânc, visează ceva, chipul îi radiază de fericire. L-am regăsit, l-am reîntâlnit. Mi-a spus în primele zile încet: „La prima ploaie te scot la o plimbare”, îl aud parcă și acum. Cuvintele sale rostite încet, mă farmecă în continuare și zâmbesc când îmi reamintesc că promisiunea mea, a devenit promisiunea lui.”

Cu drag,
G

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s